albastrul inițial

sunt zile pline și lungi,
corpul tatălui meu se micșorează, mișcările lui sunt tot mai lente,
busola este îndreptată spre cel mai pașnic loc din lume,
pe care Hernán Cortés nu l-ar fi putut descoperi niciodată.

rochiile Fridei Kahlo atârnă pe frânghiile din visul meu recurent,
mâna ei stângă se îndreaptă spre paharul albastru,
cu dreapta își toarnă tequilla și simte că cineva o aruncă într-o apă densă,
ecoul ei se lipește de mine,
cineva mă roagă să-mi pun capul de capota mașinii,
să primesc viața cu aplauze ca la jocurile olimpice.

mama a luat nota 10 la naștere,
eu mă rog să supraviețuiesc acestei lumini portocalii, unei lumi lipsite de mâini,
să pot cerși viață.
doar că mâna mea e strânsă de furie, nu întinsă spre a cere ceva.
bunătatea iese din oameni
ca fulgii de gâscă dintr-o pernă spartă și răscolită de un copil.
corpul tatălui, tot mai mic, este o virgulă în cearșafurile mari,
în camera imensă și albastră, noaptea se confundă cu ultima lui respirație,
fulgii se întorc în perna tare,
viața are un preț corect pentru a uita.

desprindere

pe drumul spre piramide,
e o potecă cu copaci foarte înalți.
deasupra, maimuțele sar dintr-o parte în alta,
îți slăbesc încordarea, certitudinile
cu care ai venit în lume, fașele iluziei
și ale morții.

dimineața, oamenii vor să râdă

nu-i întrerupe,
mâna ta va ști să împingă pieptul morții,
să-mi facă loc pentru încă o zi
când vei deschide ușa după a doua bătaie de aripi a fluturelui,
arginții vor cădea pe pământ și se vor transforma în apă.
vom bea și vom dormi adânc
până ne vom vedea visele sfârtecând ziua și carnea.

doctorul va fi chemat și va zice:
strigă tare 33,
urechea se apropie de spatele tău
ascultă cum se desprind de tine amintirile, aerul și cum pătrunde iubirea.
(suntem întârziați la naștere și prea de timpuriu murim).

nu voi ajunge la tine
pentru că nu știu să râd dimineața.

nimeni nu ar vrea să mă vadă
sfârtecând eu, ștergând eu, cosând eu
carnea.
oamenii care vorbesc singuri în fața ecranelor stradale
crezând că vorbesc cu dumnezeu
vor sta toți și toate în drum,

de 70 de ori câte 7 picături de apă am numărat sub streașina casei,
una mi-a picurat pe spate,
mi-a pătruns în suflet și n-a mai ieșit.

tristețea trăia în mine și am încercat să nu mai respir,
ea a învățat să respire pentru mine.

cameramanul filmează broasca țestoasă rostogolindu-se
în plin soare, în plină viață.

semnul trecerii

oul se petrece pe tot corpul și apoi se citesc
bolile de iubit și desferecat.

oul trece peste burtă și de acolo se aud gălăgioase toate emoțiile deodată.
trece peste ochi și de acolo iese tânărul Polifem căutându-și o iubită oarbă.
trece peste brațe și de acolo apare Kafka zgâlțâindu-se de râs.
trece peste podul palmei și de acolo se arată podarul pe Pont des Arts, apoi pe Pont de l’Archevêché legându-și lacătul pentru iubirea eternă.
trece peste nodurile degetelor și apar personajele cu amnezie.
trece peste unghii și acolo stă nimicul cu ochii pungă.
trece peste coloana vertebrală și de acolo se înalță o cruce de lemn cu acoperiș.
uite casa, iată oul pe care vindecătoarea îl desface în apa curată de izvor,
uite, aici bătrâna te așteaptă să o treci podul,
să îi dai de pomană, că e mâncătoare de timp și de păcatele tale,
iar tu trebuie să înveți din greșelile discipolilor,
treci tu peste corpul tău ca un animal foarte, foarte lacom,
precum pitonul ce înhață un crocodil, iar el iese pe furiș din pântecul lacom al șarpelui,
treci peste corpul tău, lasă-l în urmă să se prefacă, să se poată hrăni cu dumnezeu din dumnezeirea lui.
treci peste pânzele albe,
treci odată!

căpățânași

singurătatea este mai convingătoare decât fericirea,
e țipătul copilului de pe stradă în urechea surdă a tatălui meu,
e lumea închipuită de el
care nu abdică în fața morților repetate.

eu sap gropi mici cu o mână pentru fluturi, cu alta pentru animalele de companie,
moartea sapă o groapă pentru mine cu două mâini.

ultima zi

am aşezat totul cu mare grijă:
cărțile, hainele înflorate ale iluziei de a trăi
și prosoapele albe primite la înmormântarea rudelor,
am închis toate ferestrele,
și mi-am făcut valiza.

[în mii de feluri alunecam
mai aproape de limb, de așa-zisa libertate
de a dirija cu mâna stângă direcția memoriei.]

și pentru că nu mai era nimic de făcut prin casă,
ți-am rupt un pic cămașa și am cusut-o la loc
și mi-am pregătit valiza.

se face noapte,
ajungi acasă
îmi ascund valiza într-o altă valiză
pentru următoarea zi.

de unul singur

privesc lumea dintr-un demisol de casă veche:
trecătorii fac mișcări ireale, de plastilină,
reascult Potato Head Blues.
o mișcare lentă răscolește praful de pe noptiera albastră,
o presimțire luminoasă a morții.
talpa jos! privirea la cameră! aud din curtea vecină.
pisica așteaptă liniștită între ferestrele duble de la bucătărie
nașterea.