și lumea pare mai blândă
urmăresc gâza care se zbate în caramelul
prelins pe taraba cu mere caramelizate.
aripile descriu un zbor care nu se va concretiza.
înțeleg mișcarea în lumea vâscoasă a meritelor simulate,
mă îngrețoșează microaripile zaharisite,
dacă viața efemeridelor ar dura,
seara zborul ei s-ar sparge.
mă dezbrac de tot ce am strâns peste an,
copilul care a lăsat să moară insignifiant
o vietate pe care nimeni n-a apucat s-o strivească.
crima care sigilează pactul.
știu,
va trebui să aleg cine să moară ca eu să –
în aerul dulce-amărui mă gândesc la bunicile fericite
copiii în salopete care nu cunosc moartea
la talpa cândva catifelată și rozalie a celui care îmi este călău
cine te crezi
și eu sunt vinovată
torționara părerilor de rău și dorinței de mai bine
vinovată de crima nepăsării pentru care există dumnezeu
puteam să aleg diferit
respir în lumea unui creator părtinitor
în care am fost numită să simt
privesc în oglindă și nu mă recunosc
sorb senzația de vină
conștientă de tot ce puteam să fiu și nu am reușit
mecanismele învechite încă mai funcționează pe cei care
nu au cunoscut puterea perversă a cuvintelor
gata să condamne oricând
aș putea să mor foarte simplu înconjurată de cărți
cu o pisică salvată de geamul întredeschis
aș putea fi bătrâna cu zâmbetul
celor care nu au cunoscut nedreptatea
dar puritatea, copiii, revolta,
totul îmi spune că am pierdut jocul
mă adăpostesc la umbra unei veri despre
bunicii aproape murind și nepoții aproape zburând
și lumea pare mai blândă
decât tot ce știu și nu spun.
***
am siguranța faptului că nu puteam încă să vorbesc,
erau lunile în care irisul meu
păstra nuanța de albastru care fascinase întregul salon,
asistentele iubeau
contrastul dintre părul negru, obrazul rozaliu
și aproape violetul ochilor,
aceiași ochi care au văzut mai apoi biciul lovind
coapsa slăbită a celui care trebuia să cunoască
durerea pentru că era doar un animal.
păstrez vie vina fascinației în fața preciziei unei acțiuni
făcute de sus în jos.
a doua amintire e despre
oameni îngenunchiați.
nu mai pot reface decorul,
acum am numai coșmarul:
mulțimi de nevinovați strânși la kilometrul 0,
caleidoscop cu spânzurații din pădurile italiene.
a treia amintire e despre zilele călduroase
și singurătate.
nu mai pot recunoaște durerea,
doar senzația de déjà vu de fiecare dată când vreau
să spun cuiva „te iubesc”,
de parcă trăiesc aceeași zi de câteva săptămâni.
imagini cu morțile celor mai mari dictatori.
ne păstrăm la temperatura camerei,
ne înecăm în fumul unor țigări ieftine,
caut noi forme de romantism:
„uite, așa iubește o femeie un bărbat,
moare ca Donna Petacci alături de Mussolini
și e atârnată de o sfoară cu capul în jos.”
păcat că am fost Donna Rachele
și ți-am adunat trupul după moarte.
zidul tare al libertății
zidul tare al libertății e povestea de basm,
legenda urbană care, pe ici, pe colo, și-a făcut loc
în paginile celor mai iubiți poeți, pe care, în vremurile de
început, nimeni nu le știa soarta sau numele.
libertatea e despre cine se face auzit, cine urlă mai tare,
dar celor ca mine nu le priește deloc legea:
„contează cum spui, nu neapărat intenția.”
cândva m-am făcut auzită, dar și atunci
cuvintele mele au avut mâinile legate, pentru că,
în lumea-n care cei ca mine se fac auziți,
intențiile de bine se pedepsesc.
cuvintele sunt peștii alunecoși, care se împut
de la o gură la alta și, în ordinea asta bătrână, te faci auzit
și-apoi zeci, sute de alte voci te preiau, te repetă, te-nghit.
am gândit și am spus:
„tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”,
și așa a fost.
și atunci când am transmis vagi încurajări
celor care au simulat că au căzut în groapa pe care
mi-o pregătiseră cu minuțiozitate.
nimic nu e sigur și, totuși, mai sper,
așa cum speram când i-am spus mamei
că am aflat că nu există Moș Crăciun, din dorința de-a fi contrazisă.
e ciudat cum, o dată trăită deziluzia, nimic nu te salvează din fața
repetării acelorași greșeli, indiferent de timpul
petrecut în marea de lucruri spuse brutal.
scriu asta sperând că totul e altfel,
că nu există cușca în care sunt atent supusă la teste.
