La suburbie, prietenii

Această generație poate fi prietenoasă,
dar știm, nu-i prietenia noastră.
Noi, care am cules cu limba roua
de pe frunzele de castan, la malul Cibinului.
Și dintr-o dată vedem
cum crește și iarăși se lasă –
râul, nicidecum prietenia. Noi,
care am înțeles că
o inimă a tuturor nu se va găsi,
nu aici, unde așteptăm ploile
să se oprească, să revenim
la Cibin când Cibinu-i aproape secat
și peștii dansează capabili
pe doze și lemne luate de val.

         (Să fie chiar darwinismul tipic
         de suburbie în domeniu public?
         Ori faptul că s-au ferit de pescari?)

Barajul construit de castorii locali
pare aici dintr-un simț al răspunderii,
chiar în fața gropii de excremente –
așa-numitul canal al spitalului de psihiatrie.
Frumos, aproape trainic baraj,
a fost doborât de-ndată și nimeni
nu le-a atras atenția prichindeilor.
Generația care poate fi prietenoasă,
mi-am zis, privind castorii de sus
cum se împiedică de câte-o buturugă.
Știm, râul scade acum,
barajele se reconstruiesc.
Întindem brațele cu prudență,
cu frunza uscată-ntre degete
luăm picătura de pe frunte.
Capete de castori adormite
atârnă peste parapet.

IR 1635

Pentru că plecasem de la atmosferă
ca să înțelegem ce rămâne de povestit:
scena se petrecea în spatele nostru,
omul cu nasul turtit râdea de femeie,
îi reproșa că până la Arad e lung drumul,
de ce l-a luat pe el și nu pe bărbatu-su?
Dar ea îl privea deja sătulă,
n-avea nevoie de cineva care bea
în vagon, urlă că bebelușul care plânge
nu-i al lui, că unde-i bărbatu-su și de ce
îl chinuie tocmai pe el, precis că-și bate joc,
vrea doar banii ăia puțini pe care-i mai are,
uite ce gură mare a prins în tren,
iart-o, Doamne,
nu știe că oamenii au răbdare, dar totuși ne aud,
iart-o că face pe victima și poate că are dreptate,
da’ io-s cel care se abține din a spune lumii
că-s învârtit și luat de prost, un amant prost.
Mai multe n-apuc să aud că pleacă să
fumeze în baie, departe de ce nu-i a lui.
Și o văd, în reflexia geamului, cum
îi fură telefonul, atentă să nu se întoarcă,
și-i intră la mesaje, apoi îl pune încet la loc.
El revine cu altă bere într-o mână –
pe când cealaltă îi susține fruntea –
trântește berea pe masă și nu se mai aude nimic.
          (Noi atunci ne-am holbat unul la altul,
          pentru prima dată cu succes, confuzi și
          amuzați de cele întâmplate în spatele nostru.)
Dar ea îl întreabă dacă i-e dor de mama lui,
că și ea a avut un tată care a murit,
să nu mai plângă, uite cum totul trece,
privește doar pe geam și spune-mi ce ai.
Capul lui se făcuse cenușă în palme,
iar când s-a ridicat i-a spus că el nu plânge,
dar acum o sună pe curva care te-a făcut
curvă pe tine, mă piș pe familia ei,
nimeni nu se ia de tine si de copil,
nici de bărbatu-tău n-am frică,
stai tu doar să vezi!…

După un poem de Iustin Panța

Ce frumos arde focul tău,
am așteptat să vină replica.
Dar n-a mistuit în flăcări;
poate că o rază chiar a fost,
o singură flăcăruie
scăpărată într-o clipire.
Numai că în acea beznă,
înăuntrul fumului,
n-am știut dacă al tău sau al meu
a fost pragul intim înlăturat.
          Și uneori se întâmplă ca fapte
          să mai depășească din gânduri.
          Altfel, ne-am obișnuit să lăsăm
          din ele și pentru mai târziu,
          când alte fapte le vor cere
          pe aceleași, acum pregătite.
Așa că, după o scurtă povestire,
mi-am întins brațul din cot,
cu altă brichetă, încărcată,
nu cumva să mă fac de râs.
Grijuliu, am dus-o înclinată
sub ultimul palo santo din cameră.
Aprins, ochii ei înalță două flăcări.
Am așteptat replica. Flacăra creștea,
degetele îndurau arsura coborând.
Am suflat în palo santo ca să-l sting;
și atunci a fost mâna ei peste mâna mea;
s-a întors către mine:
          Ce frumos miroase bucățica ta de lemn.