Valery LARBAUD

Valéry Larbaud (1881-1957) s-a născut într-o familie avută din Vichy, iar averea părinților săi i-a permis să ducă o viață de călător și dandy, rămânând una dintre figurile cele mai fascinante și admirate ale epocii sale. A publicat pe spezele sale în 1908 volumul de poeme Poèmes par un riche amateur, semnat A.O. Barnabooth, carte ce a rămas o bornă a modernității poetice europene. Vorbea șase limbi și a contribuit în mod decisiv la traducerea în limba franceză a lui Coleridge, Whitman și Joyce. În 1935, un atac de hemiplegie și afazie l-a lăsat paralizat. Obligat, după ce și-a risipit averea, să renunțe la o bibliotecă ce număra 15.000 de volume, a primit în 1952 Grand prix national des Lettres, iar la un deceniu după moartea sa a fost creat un prestigios premiu ce-i poartă numele.

Thalassa

Culcat pe divanul din fundul cabinei
(Legănat ca o păpușă în brațele unei fetițe nebune
De tangaj și ruliu – vreme de furtună),
Am pe suflet un cerc luminos: hubloul,
Ca o vitrină-a unui magazin în care este vândută marea;
Și, pe jumătate ațipit, visez
Să construiesc, într-o formă nefolosită încă, un poem
Pentru gloria mării.
O, Homer! O, Virgiliu!
O, Corpus Poeticum Boreale! În paginile voastre
Trebuie căutate adevărurile eterne
Ale mării, și aceste mituri ce exprimă un aspect al timpului,
Și feeriile mării, și istoria valurilor,
Și primăvara marină, și toamna marină,
Și acalmia ce dă naștere unui drum neted și verde
Pentru carul lui Neptun și cortegiile Nereidelor.

Am pe suflet un cerc luminos, care călătorește
De sus în jos, ba plin de albastru-cenușiul punctat cu alb
Al peisajului mediteraneean, cu un colț de cer
Palid, ba
Cerul e-acela care coboară umplând cercul, ba
Plonjez într-o lumină verde-albăstruie și rece,
Tumultuoasă, ba, dintr-o dată,
Hubloul orbit de spumă tresaltă deodată dând la iveală cerul de-un alb deplin.

Trece, pe această linie a orizontului mereu mișcătoare,
Ca o jucărie mare, un vapor românesc, vopsit în alb;
Înaintează ca pe un drum brăzdat de hârtoape, iar elicea lui
Iese uneori din mare și lovește aerul plin de spumă.
Salută, cu drapelul de la pupa, pe jumătate coborât,
Albastru – galben – roșu.

Zgomotele navei: glasuri pe coridor,
Trosnituri ale lemnăriei, scârțâitul lămpilor clătinânde,
Ritmul mașinilor, mirosul lor fad printre bufnituri,
Vuietul înghițit de vânt, bruind muzica
Unei mandoline ce deșiră un cântec: „Sobre las olas del mar…”
Și zgomotul binecunoscut preschimbându-se în cele din urmă-n tăcere.

O, pe punte, acolo sus, vântul prelung și feroce, vântul pirat
Șuierând prin parâme, și făcând să plesnească precum un bici
Drapelul cu benzile și cu stelele-n trei culori.

Muza mea

Cânt Europa, drumurile ei de fier și teatrele sale,
Și constelațiile-i de-orașe, și totuși
În versurile mele aduc prada unei lumi noi:
Scuturi de piele vopsite în culori violente,
Fete roșii, canoe din lemn parfumat, papagali,
Săgeți cu pene verzi, albastre, galbene,
Coliere de aur curat, fructe stranii, arcuri sculptate,
Și tot ce l-a urmat pe Columb la Barcelona.
Versuri ale mele, aveți destulă forță, o, versurile mele de aur,
Și elanul florei și faunei tropicale,
Toată măreția munților natali,
Coarnele de bizoni, aripile condorilor!
Muza ce mă inspiră este o doamnă creolă,
Sau captiva înflăcărată pe care cavalerul o răpește
Legată de șaua sa, aruncată peste crupa calului,
Dimpreună cu stofe prețioase, vaze de aur și covoare,
Și ai fost cucerit de propria-ți pradă, o, llanero!
Prietenii îmi recunosc vocea, intonația ei
Familiară de după cină și din poeme.
(E de ajuns s-așezi accentul în locul potrivit.)
Sunt pus în mișcare de legile invincibile ale ritmului,
Pe care nu le înțeleg nici eu: ele sunt pur și simplu.
O, Diana, Apolo, mari zei neurastenici
Și sălbatici, voi sunteți aceia care-mi dictați aceste accente,
Sau e doar o iluzie, ceva
Din mine și doar din mine – o borborigmă?

Masca

Scriu întotdeauna cu o mască pe chip;
Da, o mască după vechea modă venețiană,
Lungă, cu fruntea joasă,
Asemeni unei bot mare de satin alb.
Așezat la masă și ridicându-mi capul,
Mă contemplu scrutător în oglindă
Și, întors pe trei sferturi, mă văd,
Cu profilul copilăros și bestial pe care îl iubesc.
O, dacă un cititor, frate al meu, căruia îi vorbesc
Prin masca aceasta palidă și strălucitoare,
Ar veni și mi-ar depune un sărut greu și domol
Pe fruntea aceasta joasă și pe obrazul atât de palid.
Pentru a-mi apăsa mai tare pe figură
Cealaltă față, găunoasă și parfumată.

Dimineață de noiembrie lângă Abingdon

Dealurile în ceață, sub cerul de cenușă albastră
Cât sunt de înalte și de frumoase!
O, zi simplă, amestecată cu bruma și cu soarele!
Mergând prin aerul rece și traversând aceste grădini,
De-a lungul Tamisei care mă face să visez la versurile lui Samain,
Mergând pe pământul din nou necunoscut, schimbat pe de-a-ntregul,
Și, ca pe-un tărâm mirific, această dimineață de toamnă târzie…
O, natură acoperită în voaluri, peisaje misterioase, semănați
Cu blocurile acestor case gigantice, cu străzile încețoșate ale orașului,
Aveți lipsa grandioasă de claritate a orizonturilor urbane.

Nenumitul

Când voi fi mort, când voi fi de-al morților noștri dragi
(Îmi veți dărui măcar amintirea voastră, trecători
Ce m-ați întâlnit de atâtea ori pe străzile voastre?)
Vor rămâne oare din aceste poeme câteva imagini
Din atâtea țări, din atâtea căutături și din atâtea chipuri
Întrevăzute fulgerător în mișcătoarea mulțime?
Am umblat printre voi, strecurându-mă prin trafic
La fel ca voi și oprindu-mă ca voi în fața vitrinelor.
Am schimbat cu Damele complimente și-ocheade;
Am umblat, fericit, către plăceri și către glorie,
Crezând în adâncul inimii că am parte de ea;
Am umblat cu încântare în turmă,
Căci suntem din turmă, eu și aspirațiile mele.
Și dacă sunt puțin altfel, la naiba, decât voi toți,
E fiindcă văd,
Aici, în mijlocul vostru, ca o apariție divină,
Înspre care m-arunc spre a fi mângâiat de grația ei,
Disprețuita, necunoscuta, exilata,
De zece ori misterioasa
Frumusețe Invizibilă.