Stanislas DE GUAITA

Stanislas de Guaita (1861-1897) a fost un poet mistic francez expert în ezoterism și misticism, fondator, în 1888, al Ordinului Cabalistic al Rozacrucienilor. Pe lângă opera sa legată de ocultism (Templul lui Satan, Cheia magiei negre, Problema Răului), a scris volumele de poezie Păsările trecerii (din care fac parte poemele care urmează), Muza neagră și Rosa mystica.

Fecioara din păduri

„Existați, oare, cu-adevărat,
sau sunteți doar spectre?”
Shakespeare

Într-o seară, lângă pârâul ce șerpuia prin pădure,
Un tânăr adormise. Deodată, i se păru c-aude
O voce de femeie cu sunet timid și tandru,
Slab și vibrant deopotrivă;
Crezu că vede-o fecioară cu părul blond
Care, goală, își abandona mângâierilor apei trupul roz
Asemenea unei nimfe de altădată.
Se scufunda, frumoasa; și, ridicându-și capul,
Murmura încet un cântec vechi de-amor;
Apa îi curgea din păr;
Se scufunda din nou și privind valurile trecătoare
Vedea spuma albă ce se forma
În jurul membrelor sale frenetice.

„Salut, copil al pădurilor! apa ce te reflectă
Le cântă trestiilor de pe mal refrenul iubirilor!
Fie ca buzele tale purpurii, mereu întredeschise,
Să fie-ntruna gata să zâmbească!
Fie ca tot ce cânți să fie vesel, ca inima să-ți fie fericită,
Tu, care faci să vibreze inima îndrăgostitului,
Și să cânte inima poetului!”

În timp ce îi vorbea, frumoasa, palidă,
Simți un fior, tăcu, apoi se liniști, ridicându-se
Cu trupul său înfrigurat din apă,
Privi în toate părțile cu ochii negri, temători,
Apoi, despărțind valurile-albastre-roz, vivace, ca o barcă –
Se-ntoarse-n pădurea adâncă.

Tânărul se trezi singur lângă pârâu;
(Ceața cădea pe câmpie;
Noaptea cădea de pe munți:) În picioare, cu picioarele-n apă,
A strigat, sfâșiind atmosfera sumbră:

„Fecioară tânără cu ochii negri,
Cu gât de opal,
Ești fiica serii
Sau o nimfă de apă?
Ești frumosul trup vaporos
Pe care îl văd îndrăgostiții
Adormiți în iarba înflorită?
Ești mai degrabă Spiritul pădurii
Care, în visul meu dulce,
Mi s-a arătat de atâtea ori?”

A strigat îndelung, dar vocea-i indiscretă
În stufăriș i s-a ascuns
Pădurea a rămas mută;
Și doar ecoul i-a răspuns.

Fantomele cafelei

„Aproape de umbra unei stânci
Zărisem atunci umbra unui birjar
Care, cu umbra unei perii,
Umbra unei căruțe o curăța.” – un prieten al lui SCARRON.

La lumina lunii, într-o seară,
Stăteam așezat sub ramuri.
Din ceașca mea de cafea neagră
Se ridicau vapori parfumați;

Și micile păsărele vesele
Venite în număr mare,
Împrejurul râurilor din ceașca mea
Zburau și ciripeau între ele.

Un fior ce străbătea crengile
Făcea să se miște lumina
Pe covorul proaspăt de brebenei
Care se întindea lângă mine.

Deodată, gânduri stranii
Mintea mi-au asaltat;
Vagi lumini nuanțate
De sus se răspândeau;

Apoi, în cele din urmă, am văzut apărând
În vaporii cafelei mele,
– O, minune! – o formă de ființă!..
Rațiunea mea mai întâi a râs;

Dar ce! era chiar o femeie,
O negresă cu sânii auriți!
Se unduia ca o flacără
Prin ceața azurie.

În mâna ei o ramură verde
Se legăna alene,
Și am fost uimit, desigur,
Când, cu măreție,

A scuturat pe ceașca mea
Ramura, și am crezut că aud
Vocea ei, ca un șoaptă trecătoare…
Aproape am leșinat! O, Dumnezeule!

„Ingrați europeni! Când corespondența Chinei
Se-mbracă în aurul cafelei, voi întoarceți spatele,
Fumați tutunuri divine,
Fără să vă gândiți – inimi haíne! – la mine, fata jună,
Ce culegea fructul a cărui esență străluce
Bună-n ceașcă, dup-ospăț!

O! sărmana negresă, soarta ei e de plâns!
O! să te încovoi sub bici! O! de dimineață, să-ți încingi,
Sub privirea cerului cu pieptul albastru,
O curea de care atârn-un sac; și, nemărginit,
Să te-apleci în sudoare sub greul unei sarcini!

Voi albii, de negru nici că vă milostiviți –

Totuși, cum vă place,
Îl striviți… Europeni, dați-i răsplata lui:
O umbră din prietenia voastră!
Ziceți de el: „E-un nenorocit pe care îl exploatăm!
Putem să-l consolăm, negrul! N-o să-i dăm
Decât puțină pâine și milă!”

Ea a spus; –
din forma lui brună
Întâi se șterge conturul;
Apoi, sub razele lunii,
Se sting contururi unul câte unul:

Zaharnicul meu, ceștile mele roz
Și sticla-mi de lichior,
Și farfurioara mea cu flori deschise
Sub degetele pictorului.

O! S-a zis cu bula de săpun!
Într-un nor de tutun spartă
Totul dispare ca un vis…
Ei bine, prieteni, acestea trebuiau spuse!

De atunci, – ca să spun numai adevărul, –
Amintirea am luat-o de bună;
Și de fiecare dată când mă gândesc,
Departe de mine realitatea!

De fiecare dată când degust
Esența mokei îmbătrânite,
Parcă văd răsărind umbre de-august
Ale celor care smerite l-au cules.

Îmi spun: „Ce răsplată vor
Să le acordăm, cu adevărat?”
– Ba mai bine să ne chibzuim,
Prieteni, hai să bem în sănătatea lor!

Noiembrie

Frunza moartă se-nvârte în vânt fără încetare,
Și-acoperă cărarea.
Cer galben! – Conacu-i sumbru, și tristețea lui
Mă cuprinde pe de-a-ntregul!
Noiembrie, dezlănțuindu-și furia necruțătoare,
Plămân al toamnei,
Împinge sub acoperișul meu și-n șemineu
Un horcăit latent.
Sub ușa mea desprinsă o voce străină
Trist se înalță,
Scheaună, mormăie, tace, rage, apoi se stinge:
Geamătul câștigă!
Peste tot aeru-i saturat de arome bizare
Sub acoperișul familiar
Se mișcă; căci casa-i plină de stafii
Și voci fără de gât se tot aud!
Groază! Cum pare-n bezna de pe coridoare
Că s-ar zări fantome tremurând;
Și sunt strămoșii pe care-i auzi în umbrele
Mormântului ce geme!
Cer galben! – Conacu-i sumbru; și tristețea lui
Mă cuprinde pe de-a-ntregul…
Și frunzele căzând, căzând, căzând fără încetare,
Au ascuns cărarea.