Ascensiunea şi decăderea lui Beatrice

Pe Beatrice am cunoscut-o într-o carte în care apăream amândoi.
De fapt, nu era chiar o carte, fiindcă nu fusese încă tipărită, ci un manuscris.
Un manuscris în lucru.
Autorul scria la el în fiecare zi şi începuse chiar cu Beatrice, care era eroina principală.
Despre ea scria Autorul, şi-i povestea viaţa.

De fapt, nu chiar viaţa ei toată, de la începuturi şi până la moarte (Doamne fereşte!), ci un fragment din tinereţea ei, când Beatrice se îndrăgosteşte de unul, are o poveste de dragoste cu el, apoi ăsta îşi găseşte pe altele, o uită, Beatrice suferă şi aşa mai departe, ştiţi şi voi prea bine cum sunt toate cărţile: dacă-s doi, unul trebuie să sufere. Sau amândoi, nu contează. Unul suferă dintr-un motiv, celălalt – din alt motiv, fără legătură cu primul, şi unul se chinuie, sau amândoi, fără a putea să se ajute, din cauză că motivele suferinţelor fiecăruia n-au nicio legătură între ele, adică nu sunt comune, şi tipii se despart, sau numai unul se desparte de celălalt, ceea ce-i cam acelaşi lucru, apoi se pot întâlni, la un moment dat, dar nu mai comunică la fel fiindcă viaţa i-a schimbat, ei sunt schimbaţi şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, aţi citit şi voi tone de astfel de cărţi, şi aşa sunt, în mare, cam toate.

Beatrice era în manuscris (că încă nu fusese tipărit, d-aia îi spun manuscris, şi nu carte, dar Autorul dorea să devină carte) o tipă superbă. Splendidă. Desăvârşită, aproape.
O combinaţie de Claudia Schiffer, aşa cum a fost ea odată, cu Angelina Jolie, dar înainte de a-şi face operaţiile alea, şi ceva Penelope Cruz.
Arăta de picai lat şi apărea chiar de la primele rânduri.
Romanul începea cu ea, ce mai încoace şi-ncolo.
Era şi o mică descriere a încăperii şi a zilei când se desfăşura acţiunea, ca să ştie cititorii cum stau treburile, apoi Beatrice intra pe uşă, mergea încet până în dreptul oglinzii, se uita (cam mult, după gustul meu) la imaginea ei reflectată de „apa neclintită” a acesteia, apoi izbucnea în plâns.

Eu am apărut pe la pagina 50, dintr-o întâmplare, că ăştia doi trebuia să se certe şi Autorului îi trebuia un pretext.
Puteau să se certe de la orice, vă daţi seama, dar Autorul s-a gândit să mai introducă un personaj, după ce s-a gândit dacă ăştia, principalii, să se certe pornind de la un obiect sau de la o situaţie.
Şi-a zis atunci: hai să mai bag un personaj.
Puţin îi păsa de mine, eu nu contam, dar între obiect, situaţie şi încă un personaj, a zis el să mai introducă un personaj.
Şi-aşa am apărut eu.

M-am trezit, tam-nisam, că merg într-un metrou aglomerat, Beatrice şi tipul ei (hai să vă spun şi numele, că tot l-am pomenit de câteva ori), Şerban, sunt undeva în dreapta, aproximativ, garnitura intră în staţie, un dement sinucigaş se aruncă sub roţi şi trenul frânează brusc. Beatrice cade-n braţele mele.
Eu mă dezechilibrez – atât din cauza ei, cât şi din cauza şocului – şi cad şi eu, dar oarecum protejând-o.
Adică ne-am rostogolit noi pe jos, însă n-am căzut peste ea, ci ea a căzut peste mine, iar eu, din reflex, am ţinut-o să nu-şi spargă capul.
Atunci am văzut-o prima oară pe Beatrice.
Iar eu nici măcar nu ştiam cine sunt.
Chiar şi aşa, fără identitate, cu o descriere sumară, un anonim, aproape, m-am îndrăgostit de ea imediat.
A fost coup de foudre.
Ne-am ridicat, în fine, era agitaţie mare din cauza sinucigaşului ăluia, lumea ţipa îngrozită, mulţi se loviseră şi erau plini de sânge, urla o alarmă pe undeva, dar eu numai după Beatrice mă uitam.

Ăştia doi, Şerban şi Beatrice, ies din metrou pe peron, unde nebunia era şi mai mare: oamenii care asistaseră la scena erau livizi, unul vomita, de oroare, nişte poliţişti coborau scările în goană strigând faceţi loc! faceţi loc!, o femeie însărcinată căzuse într-un cot şi stătea să nască acolo, când m-am auzit spunând daţi-mi voie, vă rog, daţi-mi voie, sunt doctor, şi în clipa aia am înţeles că sunt doctor.
Nu ştiu, sincer, de ce autorii au aşa o înclinaţie către doctori, că-i găseşti în toate cărţile, dar dacă se hotărâse aşa, eu ce puteam să fac?
Abia îmi făcusem apariţia, nu?, habar n-aveam încă pe ce lume sunt şi cum mă cheamă, îmi fugeau ochii după Beatrice şi m-am trezit că sunt deodată doctor! Deşi un doctor care să meargă cu metroul – mai rar.
Însă poate-s rezident, m-am gândit eu imediat.
Sau abia am terminat facultatea, şi asta ar fi fost primul meu caz adevărat, mai ştii?
Oamenii s-au dat într-o parte, eu m-am aplecat deasupra femeii, am văzut că i se rupsese apa deja, dar nu era prea grav, că între momentul când ţi se rupe apa şi acela al naşterii pot trece şi zece-douăsprezece ore. Sau mai mult, chiar.
Ooo, am zis, încântat de viteza evaluării, în sinea mea, asta înseamnă că nu-s un începător… Dar în continuare nu ştiam cum mă cheamă, fiindcă Autorul încă nu mă numise, nu-mi cunoşteam vârsta sau cum arăt şi n-aveam o identitate prea precisă.
Pe Beatrice, însă, o remarcasem imediat, ba mai mult decât atât: eram îndrăgostit de ea.
Coup de foudre. Trăsnet. Orbeşti pe loc.

Ei, şi după aia s-au mai întâmplat o mulţime de lucruri, şi chestia importantă e că am făcut cunoştinţă.
A asistat, fără să vrea, la faza cu gravida, a realizat, nu ştiu cum, că eu sunt ăla care a protejat-o să nu-şi spargă capul în metrou şi a venit la mine să-mi mulţumească.
(Asta după ce sinucigaşul a fost scos de sub roţi, au venit Poliţia, Smurd-ul şi restul. Mult după aceea, cam la două ore, cel puţin, când ne-am întâlnit din nou, la spital, că se lovise la mână.)
Un coleg se ocupa de ea, eu eram mai într-o parte, concentrat pe alt caz, şi am văzut-o deodată lângă mine.
Mi s-au tăiat picioarele.
Cred că eram pe la pagina 56 sau 57, ăştia doi (Beatrice şi Şerban) se certaseră bine între timp şi acum ajunseseră, tot certaţi, la spital
– Nu ne-am mai întâlnit cumva? a spus ea.
– Ba da, am reuşit să murmur eu.
– M-aţi prins în metrou, nu? Apoi v-am văzut pe peron, îngrijind pe cineva…
– Da, am spus eu, era o biată femeie însărcinată care se speriase din cauza… accidentului aceluia…
– Da, a spus ea. Groaznic…
– Groaznic, într-adevăr…
– Şi femeia aceea…?!
– De la metrou? am întrebat eu.
– Da…
– E bine, am spus eu. Nu era ceva grav…
Apoi am mai vorbit una alta, nişte fleacuri, iar la sfârşit mi-a întins mâna sănătoasă, bineînţeles, şi a zis:
– Mulţumesc…
– Pentru ce? m-am mirat eu.
– Pentru c-aţi avut grijă de mine…
Măiculiţă Sfântă Fecioară şi Tu Doamne Dumnezeule!
Când a zis „Pentru c-aţi avut grijă de mine” cu vocea aceea a ei, uşor joasă, privindu-mă drept în ochi, de-aproape, era să-mi stea inima.
Cred că deja făcusem un uşor atac de panică, iar pulsul trecuse de 100 pe minut.
Dar, spre cinstea mea, mi-am revenit, în manuscris nu se spunea c-am să leşin, emoţiile erau doar ale mele, ale personajului, şi, slavă Cerului, am aflat şi cum mă cheamă.
Beatrice Vancea, a spus ea, iar pe mine m-am auzit pronunţând Sebastian Militaru.
Aha, am zis, deci sunt Sebastian Militaru, am terminat Medicina, lucrez într-un spital, merg cu metroul şi sunt îndrăgostit de Beatrice Vancea.

Apoi ea a plecat, însoţită de Şerban, desigur, eu am rămas şi, când m-am întors să mă ocup în continuare de pacienta mea, mi-au căzut ochii pe o oglindă şi-am încremenit.
Eram gras, chel, crăcănat, şi-aveam şi cocoaşă!
Idiotul de Autor, că d-aia nu-i suport, pe lângă gras, chel şi crăcănat, mă înzestrase şi cu o cocoaşă, nemernicul!
Am încercat eu, după aceea, când dobitocul ăsta de Autor închidea manuscrisul şi noi, personajele, rămâneam singure, să mai vorbesc una alta cu Beatrice, să-i explic, dar n-a fost chip.
– Nu te uiţi la tine cum arăţi? zicea. Eu sunt o Divă. Eroina principală… Am succes… Tot romanul e construit în jurul meu. Nu-ţi dai seama cât de ridicoli am fi împreună? Şi tu crezi că e atât de stupid Autorul să mă cupleze cu un nimeni, lipsit de profunzime şi de valoare? O apariţie episodică, de mâna a doua? Phah…
Era puţin cam scorpie Beatrice. Frumoasă-frumoasă, dar scorpie. O scorpie snoabă.
Şi destul de proastă, după gustul meu.

Aşa că am rămas în continuare nefericit, gras, cocoşat şi crăcănat.
Însă m-a uns pe inimă când Autorul a renunţat să mai scrie la romanul acela (un simplu manuscris, v-am zis, că încă nu fusese tipărit), considerându-l cam slab (aici avea dreptate) şi a trecut la altă poveste.
Faimoasa divă Beatrice Vancea n-a mai văzut lumina tiparului şi a rămas pe veci nepublicată.
Iar azi nu i se mai pare atât de ridicol să fim împreună.
Ba chiar avem şi doi copii, care din fericire seamănă cu ea, şi nu cu mine.
Slavă Domnului!