Maria Stadnicka a trăit între 1996 și 2003 la Iași și la Botoșani. Prezentă în antologia grupării ieșene Club 8, oZone Friendly. Iași. Reconfigurări literare (2002), emigrează în Marea Britanie, unde devine scriitoare și jurnalistă de limbă engleză, publicând mai multe volume de poezie și scrieri experimentale, printre care The Unmoving (2018), SOMNIA (2020) și Buried Gods Metal Prophets (2021), din care fac parte poemele ce urmează.

în traducerea Adelinei Gelea Mihai

Câinele tatălui

Pe drumul spre casă, trecem
printr-un șantier
cu case pe jumătate construite. Umbra mea
                    țopăie alături de a lui, licurici
                    luminează vârful unei biserici.

Uite, norii, fetița se joacă
de-a mami și tati între macarale de fier;
murmură cântece de leagăn, păpușile plutesc în aer.
Hai să o luăm cu noi. Este desculță.

Tata o ia înainte. Cizmele lui 
târăsc noroiul maidanului. Sculele de la muncă
                         într-o tolbă peste umărul meu.
Hai să o lăsăm dracului și să mergem, spune el.
Hai să ne cățărăm acolo, să îi dăm ceva dulce;
poate că-i e foame.

Tata o ia înainte: Haide, câine, e întuneric.

Ora de istorie

În primul rând, regulile. Adică vrem să sărim din vârful toboganului, ne răsturnăm de trei ori și facem o aterizare perfectă. Dar dacă sărim, e posibil să lovim vreun frate. Apoi fratele ar începe să plângă. Ar putea să-ți iasă aterizarea, dar plânsetele fratelui ar strica totu. Știm cu toții că trebuie să urcăm în tobogan pe rând. E o regulă tâmpită, dar cum ar fi dacă n-am face asta? Ne-am repezi ca gladiatorii și ne-am înțepeni la coborâre, pentru că nu este loc. Și apoi, tata ar chema pompierii să vină să ne deblocheze. Ar putea să folosească și foarfeca de descarcerare să taie fiarele. 

N-am mai putea să ne dăm pe tobogan apoi. E mai bine să respectăm regulile, să fim atenți la toți, să nu spunem nimic. 

Instrucția de dimineață

Au fost livrate combinezoane:
stăm cu toții la rând. 

Scoateți masca de gaze.
Bărbia înauntru, curelele peste cap!

Spate în spate pe jos
respirăm la unison
aburul blurează sala de clasă.

Eu rostesc orarul, corectez 
ortografia cuvintelor lungi
precum armghedon și eggzistență
și îi spun lui dumnezeu că vreau să fiu
Tată când voi fi mare.
Sau brutar;
ei știu care este diferența 
dintre destul și nimic.

În caz de atac, rămâneți calmi,
căutați cel mai apropiat adăpost. Nu vă mișcați!

Mă uit cum tușește fratele meu
cât cineva ne citește-o poveste. 

DUPĂ-AMIAZĂ Sora Loretta spune că am SIDA
și mă trimite în spatele clasei,
râd cu toții pentru că o corectez de fiecare dată:
se spune RU-LA-DĂ.
Îi arăt prăjitura pe care o păstrez de câteva zile
în caz că vine mama să mă ia înapoi acasă.
Deși n-ar vrea asemenea prostii de la mine.
Dosarul medical i-a arătat că am un beteșug:
Capul prea mare, ochii bulbucați, mâinile apucă 
cuvinte scofâlcite, inventează povești încâlcite,
din muțenia fratelui. Un animal,
nu o fată. Repetă către clasă, Animal.
Până se termină ora, înțeleg ce a vrut să spună.
Copiii mai mari trec speriați pe lângă mine,
arată spre bășicile de pe fruntea mea. 
În curte îi aud strigând 
e ciumată! iar eu mă simt mai degrabă mândră.
Cineva mi-a dat alt nume decât câine.

Alte reguli

Din ce spun ceilalți bag de seamă că nu trebuie să mă joc pe lângă leagăne că mă pot răni și sângerez pe ei. Nu am voie nici cu cuțite sau furculițe, dar cu linguri da, dacă nu pot cu degetele; ca la supă sau alte chestii de felu ăsta. Încep să învăț să îmi scot singură dinții, așa cum mi-au zis, în caz că am nevoie. În vremurile astea, surorile te lasă să aștepți la nesfârșit cu durerea de dinți.

Și încă ceva. Pietrele cu care aruncă în mine copiii care aleargă în jurul unui stejar: nu mă deranjează. Dacă merg mai departe, eu știu cine sunt. 

Împotriva grilajelor patului

Duminică înaintea Paștelui, când culegem urzici pentru ciorbă 
în fundul curții, te văd așteptând 
în spatele porții din spate și alerg să îi spun Parintelui Mihai.
Binecuvântat suflet de orfan, cinstește-ți Maica Eroină 
spune el, și îți dau încălțăminte și un colț în care să dormi 
lângă mine, în Sala de paturi Soyuz.

Te vom striga Patul 28. Unul dintre noi care are aceleași obiceiuri 
de a ascunde lucruri sub pernă: felii de pâine și salam, 
creioane colorate,  batiste zdrențăroase. Ceilalți cred 
că miroși a carne frăgezită, dar pentru mine tu miroși 
a straturi de iarbă și a râurile de acasă. 

Noaptea, atât de întuneric între pătuțurile noastre că nu văd, 
nici nu te pot ține de mânuță când umbrele se leagănă înainte și înapoi
împotriva grilajelor patului. Sora Loretta știe tot, 
îți toarnă două linguri de Lorazepam 
în sticla de lapte. Luna se culcă 
deasupra capului tău, tăcerea ceasului din perete
se scurge peste noi cu precizie până în zorii zilei. 

unu-dooi    treeei-patru    cinci-șase     șapte-opt
unu-dooi    treeei-patru    cinci-șase     șapte-opt
ce ciu-dat   săăă-stai          numai-tu     într-un loooc
și să-ai        impresia          că o-zi          întreagăăă
ai-plutit    spre Vest        pee-Dunăre   într-o baarcă

*

După atâta timp, începem să ne simțim vârsta;
șapte ani cărați cu omoplații, 
urcând stâncile, discuții lungi 
între rănile vechi și cele noi;
cuvintele lipite de firele electrice răspândite peste
case și copaci. Nu auzim decât
undele sunetului din cablurile de alimentare:
                     Bucură-te, ești iertat!