1

În dimineața aceea m-am hotărât să fac o plimbare scurtă. Abia se potolise ploaia. Câteva picături încă mai picau din cer. Îmi plăcea să cred că sunt ca niște mici binecuvântări, că ceea ce ating în coborâre se va vindeca. O picătură cădea pe afaltul încins și scotea căldura din el. O altă picătură cădea pe o frunză cu marginile maro și o înverzea. Poate undeva, o picătură cădea pe un bolnav și el se însănătoșea. Eu treceam printre picături, neatins, ocolindu-le sau poate ocolindu-mă.

Aerul era rece, plăcut corpului. Îmi aducea vag aminte de cum se respira când eram mic în satul de unde am plecat. De fiecare dată când era cald cei de la sat îi compătimeau pe cei de la oraș. Parcul era destul de îngrijit. După ploaie, verdele capătă o nuanță mai aprinsă. Era unul dintre acele momente în care îmi doream să ating iarba, pământul umed să mi se lipească de mâini și să rămân murdar o perioadă. 

Când m-am întors acasă, mă furnicau degetele. Simțeam o dorință caldă pe care o simt din ce în ce mai rar în ultima periodă.

verile obsedante

verdele după ploaie

eliberează 

Chiar și din balcon tot puteam simți îmbrățișarea caldă a pământului. Nucul din fața blocului era înalt, ajungea cu vârful până la etajul 1, unde stăteam eu. În dimineți ca aceasta, îmi plăcea să cred că îmi suflă în față, o încercare impulsivă de a mă resuscita. Câteodată răsuflarea lui se izbea violent de balcon. E greu pentru un fir de iarbă să pătrundă prin pereții unei citadele. E greu pentru o respirație de nuc să aburească o fereastră. E greu pentru un om să mai pună mâna pe o frunză și să se bucure. 

Știam că trebuie să plec, dar mai trăgeam involuntar de timp. „Verdele după ploaie eliberează”, dar doar pentru un scurt moment. Mi-am pierdut de mult timp îndemânarea de a păstra un sentiment plăcut. Poate nici nu am avut-o niciodată. În sat, când deschideam ușa casei, prima dată privirea ajungea la grădinița cu flori. Mama plantase din tot ce putea să planteze: crini, lalele, iriși, trandafiri, mulți trandafiri din toate culorile. Îmi aduc cu drag aminte de ei, dar realizez că ce simțeam atunci e pierdut. Pot să îmi amintesc peisajul, dar sentimentul provocat de el mi-e imposbil de replicat. 

Nu am cum să nu mă gândesc cât va mai dura până când nu va mai rămâne nimic. Nu cred că voi trăi până în momentul acela și nici nu aș vrea. Ar fi insuportabil să îmi amintesc că în fața blocurilor obișnuiau să fie nuci, dar să nu reușesc să simt ce se întâmpla atunci când încerca repetat să sufle viață în mine. 

Trebuia să plec, în ziua aia îmi promisesem că merg să scriu ceva. Nu m-am considerat niciodată un scriitor, dar din oarecare motive, străine de mine și astăzi, din când în când îmi spuneam că trebuie să scriu. Ironia era că de cele mai multe ori, în zilele în care îmi propuneam să fac asta, nu scriam nimic. Simțeam totuși că ar putea fi diferit atunci, că aerul proaspăt de după ploaie, vitalitatea verdelui și bâzâitul gâzelor vor învia pentru un moment această unealtă divină numită inspirație. M-am tot gândit și cu siguranță, omul nu are nevoie doar de el însuși ca să scrie. Pusesem primul pas pe asfaltul care deja se uscase, trec pe lângă parc admirându-l pentru ultima dată astăzi. Cum înaintam, nuanțe de gri sugrumau din ce în ce mai rapid verdele, fără vreo șansă în fața coloșilor de beton, acesta rămânea sufocat în urmă.

aer în flăcări

rădăcinile lovesc

în citadelă

2

Pe marginea străzilor, cei câțiva copaci încearcă să-și înalțe coroanele peste clădiri. E o luptă continuă pentru stabilirea creaturii dominante. E și o luptă zadarnică pentru copaci, fiind distribuiți în fața clădirilor, coloșii din beton le blochează accesul la lumina soarelui, subjugându-i și obligându-i să rămână în fața lor cu capul plecat pentru tot restul vieții. E o imagine dureroasă, copaci cocoșați obligați să își crească coroanele în lateral. Flori vezi doar în florării sau la doamnele care le vând la guri de metrouri. Iar mirosul e foarte posibil să fie același cu cel pe care îl simți înainte să mori.

Primele versuri pe care le-am scris au fost două versuri de la Hiromi Ito: „At the roots of different types of grass/ The corpses were burried”; mă gândeam câte speranțe or fi murit lângă trunchiurile acestor copaci. Poate chiar înaintea mea pe aici a trecut un tânăr poet care și-a aruncat ultima foaie din carnet, cu ultima încercare de poezie. Ori poate a trecut un tânăr pictor care și-a scurs ultimele picături de vopsea din ultimul tub. Poate chiar acest copac e sădit în mormântul unui alt copac dinaintea lui. 

M-am oprit pentru puțin timp, pe ambele părți ale bulevardului, trec oameni vorbind la telefon. Mersul lor e rapid, semn că fiecare dintre ei se grăbește să ajungă undeva. Cei din partea stângă trec pe lângă parc, dar în fuga lor nu își iau două secunde să respire puțin din imaginea de lângă ei. Merg scufundați în telefoane, în gânduri, din neatenție se ciocnesc între ei, își cer scuze, iar după ce iau o distanță considerabilă se înjură. Evident, prin firea noastră, a fost mereu individul și apoi restul. Și de aia, când intri într-o pădure, pui primul pas iar copacii își dau semnale că sunt în pericol. 

Cu cât înaintezi mai mult pierzi orice urmă de natură iar citadela își ridică zidurile atât de sus încât ai impresia că așa a fost dintotdeauna. 

urme de copaci

mesele teraselor

și câte-o vorbă

Pe masa unde m-am așezat este un ghiveci micuț cu câteva flori. Ghiveciul din metal iar florile din plastic, pământul chiar este pământ. Mă întreb oare dacă va veni ziua în care o să avem pe marginea drumului flori de plastic. Până la urmă, esteticul contează, iar primul argument al existenței florilor din mijlocul rondurilor, acolo unde mai e cazul, nu este prosperitatea polenizării ori creșterea populațiilor de polenizatori ci faptul că arată frumos. Ceea ce nu e chiar deranjant, prin ignoranța lor ajută și ecosistemul. Dar va veni un moment când florile vor fi înghițite de gurile uscate ale prostiei și lăcomiei, iar acestea vor dispărea și vor fi înlocuite cu imitații. Important e să aducem un strop de culoare în citadela noastră, că e prea gri, dar griul înlocuit nu va dispărea așa de aici, se va înrădăcina și mai mult, doar că nu în exterior ci va ajunge în noi. 

Aici e o gălăgie continuă, care nu îți permite să te concentrezi. Nu îmi dau seama cum reușeam să o fac înainte. Ce-i drept scriam și altfel, lăsasem zidurile să mă strângă ca un clește, și ce vomitam de durere, aia scriam. Acum nu mă pot gândi decât la muzica pe care o aud noaptea când mai ies pe balcon să fumez o țigară. De la un an la altul se aude din ce în ce mai încet. Când acum un an lăcustele se auzeau de parcă îți fredonau în casă, acum mai sunt mici concerte pe care le dau. Asta îmi aduce brusc aminte de un haiku superb al lui Basho, a cărui traducere în engleză sună așa:

„how quiet – 

locust-shrill

piercies rock”

Nu vor rezista lăcustele având ca adăpost doar găurile din asfaltul erodat. Când vor dispărea insectele, singurele bătăi de aripi pe care le vom mai auzi vor veni de la încercările porumbeilor supraponderali de a își lua zborul. În timp, haiku-ul lui Basho va fi uitat, pentru că nu va mai putea fi vreodată înțeles, și am scris și eu unul după el, mai asemănător vremurilor, dar care va suferi aceași soartă:

ce gălăgie

cântecul lăcustelor

doar în capul meu