Michal Ajvaz (n. 1949, Praga) a debutat cu volumul de poezie Vražda v hotelu Intercontinental (Crimă la Hotel Intercontinental, 1989, 2000, 2012), din care face parte poemul „Turiști”, devenind cunoscut în următoarele trei decenii îndeosebi ca romancier și eseist. Pentru cărțile sale, traduse în 24 de limbi, a primit câteva dintre cele mai importante premii literare cehești (Premiul Jaroslav Seifert, Premiul Magnesia Litera și Premiul de Stat pentru Literatură).

În traducerea lui Claudiu Komartin

Turiști

În ultimul apartament în care am locuit, dimineața,
după somn, mă trezeam cu
câte un grup de turiști în cameră.
O tânără ghidă le arăta obiectele de pe rafturi:
figurine chinezești, cutii de ceai și globuri de sticlă,
scotea la iveală conținutul sertarelor mele,
făcea să treacă din mână în mână volume prețioase
din biblioteca mea, adăugând comentarii savante.
Turiștii se chiorau la vasele din chiuvetă ca la niște
instrumente de tortură medievale,
le făceau poze și le tot pipăiau.
Copii alergau prin încăpere și auzeam:
„Cărți poștale n-aveți?”
„Trebuie să fac pipi.”
„Nu pune mâna acolo, e murdar!”
Din fericire nu mă prea observaseră,
poate doar în momentele când vreun turist mai în vârstă
se așeza pe marginea patului și respira cu greutate.
Astfel de lucruri mi se-ntâmplau mereu.
În alt apartament, locuiam împreună cu un porc mistreț
iar în altul un tren de noapte intercontinental trecea
prin dormitorul meu.

Curând m-am obișnuit și cu asta, însă-mi aduc aminte și azi
vacarmul infernal și vârtejurile de lumini
în mijlocul cărora m-am trezit în prima noapte.
Era mai complicat când veneau la mine femei,
e drept că pe unele asta le excita
și doreau să facă dragoste cu bubuitul îngrozitor
și roiurile de scântei pe fundal.
În prezent, trăiesc în pădure, iar orașul
nu mai e pentru mine decât o fâșie de lumini intermitente
punctate de trunchiurile întunecate ale copacilor,
la care mă uit înainte de-a adormi
pe un morman de frunze umede,
și știu de acum că intrușii trebuie primiți și adăpostiți,
că trebuie să-nveți să iubești șacalii care umblă prin încăperi,
fiarele care trăiesc în dulapuri, prelungul lor cânt nocturn,
sfincșii somnoroși tolăniți pe sofale.
Cui nu i s-a întâmplat niciodată să atingă în adâncul unui dulap,
în spatele hainelor fleșcăite, blana jilavă a unui
animal necunoscut?
Niciun spațiu nu este închis,
niciun spațiu nu este domeniul nostru.
Spațiile aparțin monștrilor și sfincșilor.
Cel mai bine e să (cuius regio…) ne acomodăm cu obiceiurile
și ordinea lor ancestrală, să fim smeriți și tăcuți. Suntem oaspeți.
Să fim tăcuți, împăcați cu liniștea gliei.
Toamna asta
stoluri de păsări migrează prin vestibul.