Un scriitor constănţean mi-a spus cu ani în urmă: dacă nu există o lume de dincolo, atunci viaţa noastră nu are nici un sens. Azi mă gândeam la Urmuz. A resimţit profund alcătuirea lumii noastre. Nicolae Manolescu demonstrează în eseurile dedicate lui din Arca lui Noe că, la Urmuz, în acele proze considerate „bizare”, lumea timpului său e descrisă mai bine decât în romanele epocii. Ce sensibilitate! Dar lumea oricărui contingent e prinsă în lumea omenească a întregii noastre istorii. E absurdă de la început la sfârşit. Cine era Urmuz? Ca şi Kafka, un urmaş al celor care au scris Biblia. „Deşertăciune, totul e deşertăciune!”. Sunt cuvinte care reverberează ca un dangăt de clopot ce bate într-o dungă în conştiinţa noastră. Dar scriitorii biblici aveau o salvare: credinţa. Urmuz nu a fost credincios şi, la vârsta de 40 de ani, s-a sinucis într-un parc. N-a avut nici o şansă. Dacă ajungi să simţi profund absurdul existenţei şi nedreptăţile, nu te poţi salva decât prin două căi, cele extreme. Credinţa sau nihilismul. Desigur, există pătura majorităţii, a celor „fericiţi”, cu o conştiinţă (numită cu un cuvânt vechi „duh”) aflată sub acest prag al conştientizării. Viaţa lor se compune dintr-o sumă de mici plăceri, mici bucurii şi mărunte necazuri ca pe-o scenă melodramatică: un grătar şi-o bericică urmate de-o balonare neplăcută. 

Pentru credincios, totul e viu. Căci în noi se află scânteia divină. Dacă viaţa terestră e doar un simulacru, avem în noi partea veşnic vie, ce va sălăşlui în cealaltă lume. Pentru nihilist, totul e mort. Dacă eşti mort, ce rost are să te sinucizi? Oricum eşti mort. Îi poţi însă sfătui pe cei mai naivi să se sinucidă, cum făcea Emil Cioran. E sfatul pentru cei îndureraţi că nu sunt vii. Dar sunt şi nihilişti cuprinşi de exultanţă în faţa Nimicului. Lipsa totală de sens poate fi percepută ca gluma cea mai bună a universului. Cum ne face el să credem că am trăi! Sărmanul Urmuz n-a fost nici credincios, nici nihilist. Doar a simţit durerea. 

A fost Urmuz avangardist? Într-un fel da, căci este un precursor (şi precursorii sunt o avangardă) al literaturii absurdului. Însă fără vreo legătură cu asumata şi numita mai târziu „avangardă”. Avangardiştii asumaţi trăiau din plin. Mai ales la Zürich, la Cafeneaua Voltaire. Nu găseau lumii decât două pricini. Una era războiul. Când Arp e chemat la mobilizare, mimează nebunia şi când e întrebat ce vârstă are, face o socoteală aiuristică (spunând că îi plac calculele false deoarece dau rezultate mai bune decât cele matematice), însumând de zece ori data de 16.09.1887, deci 160.918.870. O vârstă mai mult decât venerabilă. Cealaltă problemă era canonul. Literatura (când spun „literatură”, mă gândesc de fapt la toate artele), are două fundamente. Paradigma şi canonul. De paradigma epocii nu e nimeni conştient cu adevărat. Paradigma ar fi suma de cunoştinţe şi mentalităţi acumulate de când ne-am născut şi până murim. Paradigmele pot fi descrise prin unele figuri mitologice (căci după Freud şi Bachelard avem slăbiciune pentru psihanaliză). De pildă, paradigma prometeică ar fi paradigma unei omeniri încrezătoare în progres. Dar ne dăm noi seama care e paradigma epocii noastre? Aşa cum sistemul metric ni se pare natural, paradigma pare şi ea naturală. Cei care folosesc alt sistem de măsurare se miră de naivitatea noastră. Din afara paradigmei e mai uşor s-o observi. Dar omenirea va fi în afara paradigmei noastre abia după ce epoca în care trăim va fi trecut. Pe de altă parte, avem canonul. Alcătuit din totalitatea operelor acceptate şi apreciate ca valori. Avangardiştii nu aveau cum se război cu paradigma (deşi în substrat o făceau). Aşa că au atacat canonul. 

Apollinaire scria: 

„O francezi lecţia războiului ascultaţi

Şi faceţi copii voi care nu prea făceaţi”.

Era o revoltă împotriva războiului? „Mamelele lui Tiresias” e pusă în scenă în 1917, în plin război mondial. Şi e o pledoarie pentru repopularea Franţei în urma pierderilor de vieţi omeneşti. 

Jacques Vaché, un pre-dadaist, s-a enervat. Pentru el, ideea de a îndemna populația să facă copii doar pentru a trimite viitoare generații la măcelul de pe front era o absurditate revoltătoare. Mai târziu, adevăraţii dadaişti au preluat ceva din spiritul lui Vaché, manifestul lor preluând revolta şi generând ideea radicală a distrugerii din faşă a creaţiei. Astfel că au stabilit următoarele principii: distrugerea formelor vechi (să distrugi logica, sintaxa și arta academică), libertate absolută și hazard (creația să vină din subconștient, din vise, din asocieri libere de cuvinte sau din pură întâmplare… şi au extras cuvinte dintr-o pălărie). Apoi, şoc și provocare. Nu creezi opere de artă „frumoase” în sens tradițional, ci să provoaci publicul, să-l scoţi din zona de confort și să-i destabilizezi certitudinile. Şi, în fine, ştergerea granițelor dintre artă și viața de zi cu zi. Revolta devine o formă de creație. Dar de ce toate acestea? Avangarda vine să adapteze artele la schimbarea lumii, implicit a paradigmei. Şi are precursori, nişte pre-dadaişti, pentru că lumea începuse să se schimbe de ceva timp. Noua civilizaţie umană schimbase timpul prefacerilor, grăbindu-le într-un timp accelerat. Se putea vorbi de „revoluţii”. Nu doar de revoluţia industrială, debutată încă din secolul anterior. Căci începutul de secol vine cu alte şi alte schimbări. O „revoluţie culturală”. Doar dacă pomenim de muzică, şi fuziunile sunt colosale. Influenţa africană şi latino-americană asupra Americii de Nord, dar şi influenţa europeană a muzicii culte, duc la noi forme muzicale. Jazzul e una dintre ele şi iradiază, reciproc, în spaţiile de unde au venit influenţele. Acest început de secol XX ar merita un set de romane. Numai dacă pomenim câte ceva din SUA, începând cu Greva Cărbunelui din Anthracit (1902) şi ar da o epică enormă. Răscoala celor 20.000. Greva „Pâine şi trandafiri”… o grevă cu idei foarte actuale pentru România prezentului nostru, căci oamenii cereau nu doar supravieţuire (pâine), ci şi demnitate şi cultură. Mişcările femeilor conduse de Carrie Chapman Catt şi apoi de Alice Paul pentru dreptul la vot şi condiţii umane de  muncă… Însă nu le mai trec în revistă, sunt ştiute.

Şi începe Al Doilea Război Mondial, care dă ocazia unei revoluţii sociale radicale în Rusia, Ţarul este executat şi apoi familia sa asasinată, şi vine şi gripa spaniolă. Transformarea lumii este accelerată, de aceea spun că avangardiştii au adaptat arta la aceste transformări. De la o paradigmă pasivă, se trece la o paradigmă activă. Nu întâmplător avangardiştii sunt precursorii publicităţii. Contemporaneitatea noastră este cum o ştim în mare parte datorită avangardiştilor. Au prins sensul epocii şi i-au grăbit evoluţia culturală şi artistică. Altfel, mari schimbări de paradigmă au existat de-a lungul timpului. Pe una o cunoaştem foarte bine. Epopeile homerice sunt nişte cărţi care descriu o uriaşă falie culturală produsă de schimbarea paradigmei. De la o paradigmă aflată sub semnul lui Apollon, la o paradigmă sub semnul lui Hermes. Conflictul dintre ahei şi Troia începe cu „îmbujorata Briseis”, fiica preotului lui Apollon. Zeul se va mânia şi le trimite molima aheilor. Şi apoi, Ulise, în călătoria spre casă, va fi stresat de diversele înfăţişări ale ritualurilor apolinice. Moarte şi resurecţie, viaţă veşnică, magie. Apollon este stăpânul animalelor. Este zeul magiei. Este zeul morţii şi resurecţiei. De la el provin acele rituali ale morţii şi învierii ritualice. Murind, pătrunzi în tărâmul celălalt. Când învii, păstrezi cunoaşterea acelui tărâm, păstrezi capacitatea de a comunica cu „sufletele”, dobândeşti capacitatea de a urmări sufletele (şamanii). Dar pentru greci, aceste ritualuri, uitate ca semnificaţie, privite din afară, apar drept cruzimi criminale. Episodul Medeei. La origine, el a fost un ritual apolinic al morţii şi resurecţiei, prin care copiii Medeei dobândeau viaţă veşnică. Dar grecii, mai târziu, sunt îngroziţi de povestea ruptă de semnificaţia ei. Hermes fură multe dintre atributele lui Apollon. Dar e mai ales protectorul comercianţilor „cu dinţi cariaţi”. Grecii comercianţi au nevoie de alt zeu. În alt loc, Gilbert Durand vorbeşte despre o schimbare de paradigmă cu mult mai recentă. Paradigma prometeică înlocuieşte vechile paradigme contemplative, din vremea când omul căuta armonia cu cosmosul, nu dominarea lui. În literatură, Durand identifică această figură în personajele literare animate de orgoliu tehnologic, voință de putere sau titanism (văzut ca un refuz al limitelor umane). Dar toate aceste prefaceri au fost lente. Avangardiştii trăiesc într-o lume cu prefaceri tot mai accelerate.

Iar în ultimii 30 de ani? Schimbările sunt colosale. Dacă în trecut au fost nevoie de 400.000 de ani ca să trecem de la foc la agricultură, apoi de încă 5000 de ani ca să inventăm scrisul, astăzi instrumentele de calcul avansat și IA produc miliarde de simulări pe zi, transformând „descoperirea” dintr-un eveniment istoric rar, într-un proces automatizat, continuu și aproape banal. Cât va dura până la revoluţia bionică? Implanturi oculare care ne vor face capabili să vedem în infraroşu, cu senzori ce vor mapa sub forma de culori accesibile creierului razele X şi razele ultraviolete, ochi cu zoom optic şi proiectări de date. Interfeţe neuro-musculare, membre protezate, organe artificiale inteligente. Cine se va mai întreba atunci dacă avem sau nu suflet? Cine va mai crede că viaţa noastră nu are noimă dacă nu există o lume de dincolo în care să dăinuim dincolo de viaţa terestră? Cine îşi va mai aminti că au existat melancolie, tristeţe, iubire? Şi că, pe noi, experienţele dureroase şi experienţele fericite ne-au format? Cine va mai avea nevoie de literatură? Noi, încă, avem nevoie de sens. Dar cei din viitor? Suntem vii? Vom mai fi?