Greiere și furnică

Artan (Adrian Pleşca), plecat dintre noi în decembrie 2025 la doar 64 de ani, a fost un important muzician de rock al României; și un exponent major al frivolității tactice. Prin cariera și opțiunile sale artistice, și-a asumat rolul de reprezentant al unor contraculturi corozive precum punkul, subversiunea optzecistă și ironia camp. Trickster absolut, solistul vocal și frontmanul trupelor Timpuri Noi și Partizan s-a sustras constant catalogărilor, a refuzat conformismul (uneori cu riscul de a-și ostiliza publicul) și s-a eschivat permanent de la orice tutelă estetică sau doctrinară. 

Artan aparține generației de artiști care au debutat anevoie în anii ʼ80, deceniu marcat de linia ideologică rigidă a ceaușismului târziu, care subordona cultura „tânără” unor comandamente „materialiste”, precum primatul industriei, depășirea planului de producție etc. Este deceniul în care mulți actori sunt constrânși să debuteze ca amatori în brigăzi artistice „de agitație” și grupuri de umor studențesc; iar trupele de rock sunt repartizate pe lângă cluburi muncitorești. În discursurile din acea vreme, Nicolae Ceaușescu îi ridiculizează pe greieri și le laudă pe furnici, decodând fabula în felul său: artiștii, cântăreții (greierii) reprezintă clasa retrogradă a leneșilor, în timp ce oamenii muncii (furnicile) înfăptuiesc adevăratele valori ale societății.

De aceea, amintirile lui Artan despre ultimii ani ai deceniului nouă și începuturile post-socialismului s-au situat amar-ironic în polaritatea greiere-furnică. În aceste relatări descoperim acea lume românească în plină basculare care pregătea avântul Timpurilor Noi
Florin Dumitrescu

În 1989 am săvârşit Facultatea de Metalurgie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. Mie facultatea mi-a luat trei ani în plus, pentru că eram foarte papagal pe atunci şi nu ştiam deloc să mă descurc, nu ştiam să îmi aranjez repetenţiile. Eram slăbuţ la descurcat, tare slăbuţ… În acest timp, dezvoltam un proiect numit Timpuri Noi, care pornise în 1982.

S-au constituit de-a lungul vremii mai multe grupuri de rock’n’roll, influenţate deseori şi de diverse perioade stilistice. Nouă ne-a venit rândul să ne încadrăm la stilul new wave – punk. Aşa ne-am constituit şi noi o formaţie şi am început să o consolidăm în aceest stil punk-new wave-eighties, ceea ce suntem şi acum de fapt şi de unde ne extragem în fond: de la Sorin Chifiriuc şi de la Mircea Florian. Erau mai multe variante şi nouă ne-au plăcut ăştia doi. Ce a ieşit a ieşit: formaţia Timpuri Noi, constituită din mine şi Răzvan Moldovan şi, mai apoi, şi din Dănuţ – Dan Iliescu – pe care mi l-a prezentat Răzvi în 1982. Până la urmă, eu sunt legat de acest grup, Timpuri Noi. Nu sunt un solist, sunt un membru al unui grup. 

Primul job de greiere

În cadrul importului de muzici şi stiluri de afară, noi cei de aici şovăim… şovăim… Când credem că înţelegem ce vor să ne spună modelele noastre englezeşti, că Noi îi înţelegem pe Ei, intrăm în rezonanţă cu ei; când, dimpotrivă, încercăm să mergem să cântăm la restaurant, să câştigăm direct. Una e să ai un ideal, să cânţi măcar la un local, în care să fie bar, OK, dar să nu fie şi bucătărie; şi alta e când eşti orientat către o sală unde este şi bucătărie. Este mai hrănitor, mai profitabil… O dată, o singură dată am ajuns la restaurantul Pescăruş, care era dotat în primul rând bineînţeles cu bucătărie. La Pescăruş am cântat trei-patru melodii italieneşti, niciuna franţuzească, niciuna în germană… şi în rest toate în engleză. Mulţi voiau să mă încurajeze şi astfel am primit de la ei prima şpagă… și ultima. După aceea n-am mai fost la Pescăruş… Eu cred că am fost foarte aiurea acolo. Lumea de acolo cerea să fie distracţie, să fie mişto, iar noi am făcut şi un Genesis, că e foarte potrivit… Italieneştile? Prima notte d’amore… quel tuo caldo caffè… Pentru cântarea asta, singura de felul ei, am repetat două săptămâni.

Avea să ne prindă bine mai târziu, în vara lui ’90, la Costineşti, într-un loc numit Restaurantul Marea Neagră, din extremitatea nordic a staţiunii. Acest loc de obicei oferea o alternativă a playlist-ului de la Forum, unde cânta Holo. Holo promova muzica zilei – muzica străină a zilei – şi, în primul rând, creaţia proprie; iar formaţiile din nord, de la Marea Neagră, erau mai adaptate pe orizontală; puteau veni în întâmpinarea unei varietăţi culturale mult mai mari. Acolo am fost duşi noi; pentru că, după Revoluţie, a venit rândul formţiilor ostracizate să ia pâinea şi cuţitul în mâini. În acel tulbure 1990, invitația a venit chiar din partea conducerii staţiunii, ca o reparaţie: Hai să vină şi formaţiile underground. Ce-avem noi aici în România, mai underground? Avem ceva? Ia, cine ştie ce-avem? – Păi, sunt unii care… – Să vină! Şi-am veint. Când am ajuns noi la Marea Neagră, eram tot pe structura din Pescăruş, cam tot băieţii ăia eram. Am venit acolo, am început să face probe, imediat s-au iţit toate bucătăresele, să vadă ce şi cum… Şi aprecierile lor se reflectau în farfuriile noastre, când ne dădeau să mâncăm mai apoi, într-o zonă dintre orchestră şi bucătărie. Se părea că fac economii mari la porţii! La un moment dat, a venit o idee bună din partea unui coleg de al nostru, şi anume să cântăm melodia Bendem Buce, o melodie turcească. Şi, în cadrul pregătirilor de dimineaţă, am repetat un Bendem Buce acolo, lângă bucătărie. Deja, la prânz, friptura dădea pe din afară din farfurie! Era o manea, o protomanea… Îmi pare foarte rău că s-a întâmplat aşa, dara aceea a fost poarta, uşiţa deschisă a manelelor… care oricum pătrundeau, prin Timişoara şi apoi în toată ţara. 

Primul job de furnică

Prima zi de serviciu. Începutul lui octombrie 1989, combinatul de la Călăraşi. Furnalul avea birourile undeva foarte sus. La un furnal totul e foarte sus. Eu nu voiam să fiu repartizat la cocserie, voiam la furnal. Cocseria, oricât de modernă ar fi, este o sursă de substanţe nocive, care te dărâmă dacă lucrezi acolo. Prea mulţi ani acolo nu poţi rezista. Furnalul era un obbiectiv aproape gata, dar noi toţi ştiam că nu va fi niciodată gata. Se sleise puterea ţării noastre, nu se mai putea investi pe atâtea fronturi… Falimentul era la uşă. Şi directorul Stoicea îl cheamă pe subinginerul… hăţ! îmi pare rău că nu-mi mai amintesc numele, subinginerul era o glorie locală, era arbitru în divizia C. Şi-i zice Stoicea, directorul: „Du-l!” şi mă ia, şi mă duce pe o scară exterioară până la cota cea mai înaltă a furnalului. Şi acolo, furnalul, fiind foarte înalt şi având o structură metalică (zidăria e aparentă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară), cu tot vântul acela în plin Bărăgan, ai permanent senzaţia că te clatini, că are să se dărâme totul cu tine… Asta a fost proba acceptării mele la furnal. La sfîrşit, Stoicea l-a întrebat din ochi pe subinginer, iar ăsta micu’ a zis: „E bun, e bun”. 

Atunci am aflat că sunt bun la meserie. La admiterea în facultatea de metalurgie am început cu o probă sportivă şi iată că m-am reîntâlnit cu o astfel de probă fizică – eliminatorie, de data aceasta – la confirmarea pe postul de inginer metalurg. Dacă nu reuşeam să rezist, zburam de acolo! Asta a fost prima zi de lucru. Şi acolo am rămas, din octombrie până în decembrie. Viaţa în comunism era determinată, nu doar influenţată. Era foarte clar determinată. De fapt, şi acum e determinată, dar în alt fel: între săraci şi bogaţi. Atunci separaţia se făcea între muncitori şi intelectuali. Paradoxal, un sistem care a încercat să niveleze a pronunţat şi mai tare diferenţa dintre muncitori şi intelectuali, asta e foarte clar: toţi se străduiau să înveţe, ca să nu muncească manual. Făceai o facultate, ca să nu tragi. 

Erau două camere acolo: una cu baroşii, alta cu pufarezii. La baroşi era mai cald, se utea face o cafea; la noi, la pufarezi, era mult mai sumar totul: doar o bancă, destul de frig… era cam neprimitor. Dar tot timpul eram la baroşi, pentru că pufarezii nici nu stăteau pe acolo, pe la ei… Plecau prin delegaţii, deh… cum era prin anii ’80… munceau doar doi-trei pentru două-trei sute şia sta era tot. Şi, cum stăteam noi acolo într-o zi – unii pe rebusuri, alţii pe reviste, că nu făceam mai nimic – bum… bum… bum… se apropie paşi pe coridor… şi pam! uşa de perete!! Era o baroasă!!! Mare, cu mustaţă neagră, ziceai că s-a-ntunecat uşa: – Buăăăi! Când a ocupat o dată uşa şi s-a uitat la noi, au leşinat toţi, şi erau toţi pe jos, căutau guma sau ceva… Eu singur am rămas şi căutam din priviri un complice, cu care să mă amuz de situaţie. Ea de colo: – Buăi! Unde mi-e mă rişieu’ ăla!? Unde-i rişieu’!? La care mi-am dat seama, că ăia care se ascunseseră pe jos erau vinovaţi. Baroasa nu făcea aşa urât degeaba: ăia chiar îi luaseră reşoul. Şi eu îmi dădea seama că voi deveni – din nevinovat – vinovat, că de fiecare dată când voi căuta complici, nu voi găsi… 

Era un reşou pentru cafea, se putea confecţiona oricând, relativ simplu, altul la fel. Azi a ajuns un obiect de cult din anii ’80: o cărămida groasă de BCA, scobită, prin care trece o sârmă de nichelină. Ăla era corpul de încălzire principal, şi pentru studenţi în cămine… Oricum îţi puteai lua nichelină oricând, aşa cum îţi puteai lua mercur… Mai târziu, pe sistemul ăsta, îţi luai Telecolor, Dacie, Aro… 

Acea întâmplare a fost un semnal pentru mine că trebuie să încerc să plec şi eu în delegaţii, să găsesc o metodă de fofilare specifică pentru acei ani… 

Suntem o generaţie care ne-am văzut părinţii venind cu obiecte luate de la serviciu: cornier, ţeavă, tub de neon, dero de lângă veceu… fiecare – ce putea lua de la serviciu – lua de la serviciu. Şi nu cred că era ceva anormal. Vine dintr-un fel de împărţire a lumii între nord şi sud. Popoarele din sud sunt ceva mai… intimiste, genul care… îţi ia rişieu’! Şi, cum părinţii îţi devin modele, începi să-i imiţi: „Lasă, mamă, că aşa fac toţi…” De-aia suntem aşa şi azi şi e vai de capul nostru! În esenţă suntem aiurea complet, cu furtişaguri şi cu fofilări.

2011