Viața în perioada de înflorire și decădere a nebuniei mele

Matur este poemul vestic conceput la umbra turmelor îmbuibate
tu cititorule fii păstorul atent și îți voi răsplăti truda
cu puterea și lucrarea mea (pâine și apă)
„ești un om bun” se aude vocea tiranică și eu cu cele șapte pietricele ale mele
ridic un turnuleț pentru posedații zilei rătăciții mileniului
valul care mă mișcă îmi umezește talpa piciorului
igrasia revelației cu gheare de uliu înaintează proaspătă pe zidul Republicii
aproape mecanic
încerc să dau formă și viață unui lucru bine determinat
delir aberant umflat ca o bășică de porc în unica stare concretă – reveria
tot ce ating se prăfuiește devine cenușă și negru pământ
sunt singur și un om bun repet în tulburele vis.
Picurii durerii se aud fojgăind pe craniul lucios
îl apără urzicile loboda leușteanul
viață în perioada de înflorire și decădere a nebuniei mele
repet până mi se usucă gura.

Gymnaziul șase

Amurgul electrizat rănește simțurile, le sfâșie animalic,
într-o lumină nouă caut o lume nouă căreia să-i datorez existența,
căutător de vestigii reconstitui o epocă după un ciob, o agrafă, un ac,
înalț rugător mâinile în văzduhul imediat,
din împerecherea lor se naște speranța,
far luminând bolboroseala sângelui prin vena subțire,
nasturele pe care îl strâng în pumn poate spune mai multe despre mine
peste o mie de ani,
îl înghit conștient într-o demonie prostească,
rânjesc în fața idolului sterp,
vârful agrafei îmi atinge limba, îmi devine propria moarte
la picioarele templului,
trupul căzut în nisip, ochii holbați, o mână încercând echilibrul,
o alta înnegrind pergamentul cu desene ciudate,
mister orfic detaliat sub sticlă normală.
Port în mâini un vas pe al cărui pereți este redată viața mea,
așa cum va fi,
înaintând ca un deșert, ca o mlaștină în viitorul omenirii,
acolo mă descopăr așa cum sunt acum, în cancelaria școlii,
aplecat peste nervurile unei frunze pe care stă scris:
„cuvântul Lucian va putrezi o dată cu această frunză – păcat de traiul lui cel bun!”.
Parfumul învăluie piscurile cubului, le înalță semeț,
nu mai vreau să fiu conștient, vreau să fiu fericit printre voi,
târâtoarelor, târâtorilor.

Studiu după natură

Odihna creierului începe primăvara devreme
când mugurii îmburghezesc sistematic pe ramura de cireș
o mână necunoscută îmi răvășește gândurile mă înnebunește
vremurile devin memorabile cât traiul unei buburuze –
pe stradă sunt arătat cu degetul „omul acela este nebun!”
eu zâmbesc și trec mai departe reflectat de fațada dinspre
răsărit a zidului care îmi e ciliciu de mulți ani
instinct mecanizat până la demență.

Decadență pe mici suprafețe

Îmbătrânesc noile tipare mucegăiesc
de la sferă la cerc un sfârșit de secol ratat
usucă marii idoli o dată cu lăsarea întunericului când singurătatea
ca o vacă spurcată se îngrașă fantast în plescăituri lascive
linge pereții până îi subțiază până văd prin ei băutorul de opiu
hohotind grijuliu: „ești o lepră didactică într-un prezent înfiorător” –
un pretext ca forma și fondul să-și încrucișeze fantasmele
precum râmele în cutia cu chibrituri a pescarului
mă aruncă la pământ exersând verticalitatea tulpinii de urzică
și a mâinilor – în vârfurile lor pot sta înfipte două căpățâni domnești
cum stau și gândesc poemul cu capul sprijinit în pumni
îmi vine să-l înfig în ei până la coate
imagine textualizată mustind a dulci remușcări –
cuibărit sub manta gușterul își înfige căpșorul în oglindă
până ce iese dincolo în locurile acelea mă văd lovind două
pietre gemene una de alta (bang! bang!)
cutremură centura de castitate a nufărului termallis
cel care mă reprezintă ideal în luciul lacului din Băile Felix.
Decadența pe mici suprafețe renaște.

Ghemuit cu ochii plânși

Iată timpul experiențelor noi, al marilor teme a sosit
după lungi așteptări,
deasupra trupului mă înalț cu un cap de bou străpuns de săgeată,
pe retina lui dăinui cu o fidelitate atroce, ghemuit cu ochii plânși,
și asta pentru că m-am privit atent în ochi în momentul cunoașterii,
am crezut unul și celălalt în rugăciunea comună,
pasăre de pradă mică înghițită de pasăre de pradă mare,
carne murdară spălată cu apă limpede de băut.
Universul este lângă mime, îl pot atinge cu genele, mă pot scufunda în el,
spațiul nativ al Naturii în plină splendoare, ordine, armonie,
miezul lui este mediul în care exist în odaia singuratecă,
prin aerul ei zboară uneori un corb cu o aripă lipsă,
în mijlocul odăii o masă de brad (la ea visez acum)
acoperită cu o față umană pătată, decrepită,
pe masă o farfurie bine linsă de nimicnicie,
în farfurie se lăfăie mărul atent la foșnetul materiei,
la freamătul Ideii.
În măr o vietate plictisită urlă.