Scaunul acela

Lui C, 
orbit de neoanele multicolore

În avion am tăcut. De pe aeroportul Hartsfield–Jackson am închiriat o mașină și ne-am continuat drumul spre nord. Două ore până în Murphy, încă două ore în care niciunul n-a scos un cuvânt. Nu crezusem vreodată că o așa tăcere s-ar fi putut așterne între noi. Marius conducea încruntat. Era un șofer bun. Mereu fusese. Discutaserăm de multe ori să facem un roadtrip prin State, întocmiserăm itinerare, ne gândiserăm chiar ce mașină să închiriem și oscilaserăm între un Mustang, un Camaro și un Charger, în orice caz o muscle car, nicidecum un banal Nissan Versa, ca acela în care ne găseam acum, când nu ne mai ardea de mașini.

Ne mai vedeam doar rar. Trei dintre noi aveam neveste și copii, iar Sandu, singurul burlac, administra serverele unei companii din Cipru și era mai tot timpul on call. Vremurile în care ne întâlneam în fiecare vineri seară și stăteam până dimineață bând bere, povestind și râzând păreau dintr-o altă viață. Se adunaseră multe de împărtășit, la care se adăuga tot ce simțea acum fiecare dintre noi. Cu toate astea, tăceam. Înaintam sub un cer jos, cenușiu, opac. Călin ne spusese că Apalașii erau năucitor de frumoși toamna, însă peste tot în jur nu vedeam decât urmele trecerii uraganului Helene, copaci smulși din pământ, mașini zdrobite de trunchiuri și stâlpi, case rămase fără acoperiș, scânduri frânte, șipci și surcele, table boțite și contorsionate, cabluri încurcate, cioburi. Călin nu lăsase nicio urmă.

După ce am intrat în Pickens County, Filip a arătat spre o benzinărie. Marius a virat pe lângă pompe și a oprit sub copertină. Am așteptat în mașină până când Filip s-a întors cu patru pungi de Ruffles. Până în Cherry Log, în mașină nu s-a auzit decât zgomotul chipsurile fărâmițate între dinți și, din când în când, tic-tacul semnalizatoarelor. După Mineral Bluff, drumul a continuat drept până am intrat în Murphy. Un bulevard larg mărginit de clădiri scunde, din cărămidă brună și scândură albă, prăvălii cu tende dungate, o steakhouse, o pizzerie, un restaurant chinezesc, o agenție imobiliară, un salon de înfrumusețare, un cinema. Câțiva oameni pe trotuare, parcă rătăciți. Am făcut stânga la biserica baptistă și am urcat pe malul râului Hiwassee, încă umflat, apoi am făcut iar stânga pe drumul pustiu care ducea la vechea mină de talc. După o serie de serpentine, am intrat pe Big Evergreen Trail, pe care am urmat-o până în capăt. 

Casa pe care Călin și-o cumpărase cu ipotecă pe treizeci de ani ne aștepta într-o fundătură, la marginea pădurii. Într-un astfel de loc mă gândisem mereu că mi-ar fi plăcut să trăiesc, rupt de oameni. Acum însă mi se părea apăsător, sufocat de singurătatea copleșitoare a unui capăt de lume. Am coborât din mașină pe pietrișul de pe alee, ne-am întins și am scuturat de pe noi firimiturile de chipsuri, dar nu ne-am apropiat. Am rămas pe loc uitându-ne încruntați la casă, la prispa pe care se găseau cinci scaune de răchită și vreo zece cutii de carton, la ușa cu plasă, la bârnele de lemn băițuit, la cele patru ferestre de la etaj, la acoperișul țuguiat, la stâlpii care o aninau deasupra râpei ce se căsca lugubră în spate, la Fordul pe a cărui remorcă zăcea caiacul în care lui Călin îi plăcea să meargă pe lacul Hiwassee. La un moment dat, Filip a oftat.

Am urcat pe prispă, ne-am așezat. Cu mâinile împreunate în poală, am privit pădurea sumbră, într-o liniște cumplită. De cum am băgat de seamă scaunul rămas gol, o tristețe zdrobitoare m-a luat în stăpânire. Ne chemase de multe ori, căutase să ne ademenească acolo în fel și chip, ne promisese c-o să ne ducă să vedem Grand Canyon și Niagara, c-o să mergem la Miami și în Las Vegas, c-o să petrecem câteva săptămâni de pomină străbătând continentul, stând la povești și bând whisky pe prispă, pierzându-ne nopțile prin cazinouri și prin cluburi de striptease. Dar mereu îl duseserăm cu vorba, invocând banii, serviciul, copiii, soțiile. Uite că reușise până la urmă să ne aducă acolo. 

Am auzit pași. Un om urca spre noi. A ridicat o mână în semn de salut. Howdy, ne-a zis. L-am recunoscut din poze pe Timothy, cu care tot schimbaserăm mesaje în ultimele două săptămâni. Locuia ceva mai la vale și împreună cu soția sa erau singurele suflete pe o rază de câțiva kilometri. El îl găsise pe Călin, întins pe patul din dormitor, de parcă doar se odihnea puțin. Ei se ocupaseră de toate. Ne-a împărțit niște sandviciuri învelite în folie de aluminiu. A zis că ni le pregătise nevastă-sa. Încă erau calde. Ne-a întrebat dacă voiam să dormim acolo, se interesase la poliție și aceștia spuseseră că era în regulă. Am scuturat din cap toți în același timp. Ne rezervaserăm două camere la un motel de pe marginea șoselei. Apoi a zis că a pregătit cutiile pentru Operation Blessing, o organizație care se ocupa de ajutorarea victimelor uraganului. Părinții lui Călin spuseseră că ei nu voiau nimic din casă, căci lor orice îi aparținuse lui Călin le-ar fi făcut rău, pe când altora, care nu știau povestea, le-ar fi putut face bine. Am păstrat doar trusa cu scule, undița și ustensilele pentru grătar, a zis Timothy. 

Tot învârteam sandviciurile în mâini, neștiind ce să facem cu ele. Timothy ne-a întrebat dacă totuși nu voiam măcar să vedem casa și a scos din buzunar o legătură de chei pe care a început să le agite. Zornăitul ne-a făcut să ne ridicăm capetele. Eu am zis că aș intra pentru un pahar cu apă. Great, a spus Timothy, încercând să zâmbească. A descuiat și mi-a făcut semn să intru, m-am ridicat și am făcut un pas în față, dar m-am oprit în prag. Aerul dinăuntru părea solid și am simțit că dacă aș fi încercat să înaintez m-aș fi lovit de un perete transparent. L-am întrebat dacă mi-l putea aduce el. Sprâncenele i s-au îndoit, a lăsat capul în jos, apoi l-a ridicat și, cu o grimasă, a zis Sure. 

Până a ieșit, s-au ridicat și ceilalți. Am băut apa, înecându-mă doar o dată. Marius i-a zis că acum o să mergem la cimitir. După ce ne-a spus cum să ajungem la mormânt, Timothy ne-a întrebat dacă mai aveam nevoie de ceva și noi i-am zis că nu, dar că le mulțumeam pentru tot. All right then, a zis și ne-a strâns mâna pe rând. Dacă totuși aveam nevoie de ceva, puteam să-l sunăm oricând. Și dacă voiam să ne alinăm puțin, era un bar acceptabil la vreo cinci kilometri în jos, pe Valley River Avenue. În caz că ne îmbătam prea tare, să-l anunțăm, ca să vină să ne ia. I-am zis că așa o să facem. 

Am aruncat sandviciurile în torpedou și am luat-o înapoi spre centrul orașului, doar că la scurt timp după ce am ajuns din nou pe malul râului, am făcut stânga pe un pod și am ținut drumul șerpuitor până pe Cemetery Street. Am mers ceva pe aleile mărginite de pietre funerare. Stătea să plouă. Se pornise vântul și frunze uscate ne măturau picioarele. Noroiul încă nu se zvântase. Am ajuns la mormânt cu ghetele îngălate. O bucată de granit cu numele lui fără diacritice. Am atins-o fiecare, de parcă l-am fi bătut pe umăr. Iată-ne aici, bătrâne, ne-ai chemat și am venit. Ne pare rău că n-am ajuns mai devreme, poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar gata, acum nu mai ești singur. Nu mai ești singur, Căline, suntem aici cu tine. Nu ți-am adus flori, căci știm că nu-ți plăceau, nu ți-am adus nici băutură, ca să nu-ți facem poftă aiurea. Dar suntem aici. 

Nu știu exact cât am mai zăbovit acolo, în acea irealitate tulbure, cu capul în jos, de parcă eram certați. Se auzea vântul prin copacii desfrunziți, se auzeau ciorile răsunător, de parcă eram sub o cupolă de metal. N-a plouat. Și nici n-am plâns, deși cred că toți am fi vrut. 

Barul era o magherniță din scânduri vopsite în verde, cu steagul Americii fluturând de pe unul dintre stâlpii terasei. Am intrat, ne-am așezat la o masă. Era aproape gol. Un loc trist și aproape gol. Muzică country în surdină. O chelneriță între două vârste, obosită și sătulă, a venit la noi, într-o rochie roz cu șorț alb și cu un carnețel pe care a notat ce doream, trei Miller și o Guinness. N-aveau Budweiser. Aia-i plăcea lui Călin. Ne-a întrebat dacă voiam și să mâncăm. I-am zis că nu. Totuși, am frunzărit meniul îmbrăcat într-o țiplă lipicioasă. A încercat să ne tenteze cu oferta zilei, livermush cu cartofi dulci și sos pimento. Văzând că tot nu vrem, a tras aer pe nări și a plecat. Peste câteva minute, a revenit cu berea. Am ciocnit, am vrut să spunem ceva, dar n-am spus nimic. Eu mă tot gândeam la scaunul acela gol. La un moment dat Filip a întrebat dacă n-ar fi fost frumos să-l fi invitat și pe Timothy la cârciumă, dar nu i-a răspuns nimeni. 

A venit să moară aici, cam la asta se rezumă totul, a zis Sandu. Casa o s-o ia banca, mașina la fel, caiacul la fel. Hainele lui și ce-o mai fi avut folositor o să ajungă la nevoiași. Nouă ne rămân doar amintirile de dinainte ca el să plece. Am dat din cap și am sorbit din bere. Călin câștigase la Loteria vizelor cu unsprezece ani în urmă. Se angajase la un amanet, apoi la un cazinou deținut de un bătrân cherokee și de fiii lui. După câțiva ani de muncă ajunsese pit boss. Câștiga binișor. Multe ture de noapte. Muncea tot timpul. Nu văzuse nici Grand Canyon, nici Niagara, nici Miami, nici Las Vegas. Ca să reziste, noaptea băga energizante, ziua băga somnifere. Își luase o casă, o mașină și un caiac. Avusese o relație de câțiva ani cu o americancă, dar se despărțiseră. Intrase în depresie. Se înstrăinase. Treceau luni fără să vorbim. Visul american l-a ucis, ăsta-i adevărul. Și nu rămâne nimic din ăștia unsprezece ani, a adăugat Sandu.

Mă așteptam să simt un fel de eliberare venind aici, dar n-o simt, a spus Marius, terminând a doua bere. Poate că ar trebui să plângem, am zis eu. Cred că și ei erau de aceeași părere, dar n-a început să plângă nimeni. La un moment, de la câteva mese mai încolo s-a auzit un râs, un râs puternic, de om cu poftă de viață și noi ne-am întors capetele, căci ne-am amintit, pot să jur că toți în același timp, de râsul lui Călin. Râdea mult, din orice. Mereu se ținea de glume și farse. Ce glume proaste făcea, am zis eu și ceilalți au mormăit, rânjind. Asta din urmă a fost cea mai proastă, a zis Sandu.

Am mai cerut un rând și ne-am pus pe povestit, fiecare ce-și amintea, povești din curtea școlii, de prin discoteci și de pe terenul de fotbal, istorii cu profesori și beții și fete. Cum ne chema la el în camera de cămin după ce primea pachet de acasă, cum venea la meci exuberant ca o majoretă și se păstra așa până la final, deși era cel mai slab jucător din echipă, cum la nunta mea a dansat continuu până dimineață, deși nu știa să danseze. Tot rămâne ceva, am spus eu, uite, poveștile astea rămân. 

Și ratonul ăla, a adăugat Sandu. Cu vreo doi ani în urmă, Călin ne povestise cum, timp de câteva săptămâni, îngrijise un raton pe care-l lovise o mașină. Ura ratonii, se războia mereu cu ei, căci răsturnau tomberoanele și dacă lăsa o fereastră deschisă furau din casă, ieșea la ei cu o bâtă de baseball, înjurând de mama focului, însă când îl găsise pe acela jumulit și plin de sânge nu-l lăsase inima să nu-l ajute. Își trăsese pe mâini mănușile de protecție pe care și le cumpărase pentru când își făcea de lucru pe lângă casă, pusese ratonul într-o cutie de carton și-l doftoricise până se întremase și plecase înapoi pădure. Da, și ratonul ăla, dacă mai trăiește, a zis Marius. Așa era el, a spus Filip, te ajuta dacă aveai nevoie. Părea egoist, dar dacă chiar aveai nevoie, îți dădea și cămașa de pe el. 

Am dat toți din cap, iar eu m-am ridicat și am mai tras un scaun, l-am înghesuit între noi și am cerut o bere în plus. Din când în când, câte unul mai sorbea din pahar și ni se părea că era și Călin acolo, doar că lipsea puțin, dădea un telefon sau poate era la baie, avea să se întoarcă repede și până revenea aveam ocazia să-l vorbim puțin pe la spate. 

Și am mai cerut un rând și am continuat să povestim și parcă nici nu ne aflam într-un bar trist din North Carolina, în partea cealaltă a lumii, după două zboruri, într-o seară mohorâtă de toamnă, după un uragan devastator, când părea c-o să înceapă din nou ploaia și totuși nu ploua, bând bere americană și bere irlandeză, ci pe undeva prin București, într-una dintre cârciumile pe unde pierdeam nopțile în cealaltă viață, cea a verilor care păreau nesfârșite, când aveam tot viitorul în față și viitorul părea nepus de luminos, orbitor de luminos, și credeam că se va împlini tot ce ne doream, că vom ajunge și vom avea și vom face și vom drege și că în niciun caz unul dintre noi nu va muri singur într-o casă de la marginea pădurii. Și la sfârșit aveam lacrimi în ochi și l-am sunat pe Timothy să ne ia și când a ajuns a găsit în parcare patru inși îmbrățișați, plângând pe rupte.