Revista Tomis

Irina-Roxana GEORGESCU

Cutremur

Era vara lui 86 și n-o să uit ziua aia de la cutremur cât oi trăi, țin minte bine și acum ropotul, ca niște oale aruncate pe scări, aproape să mă asurzească sau să-mi turtească coșul pieptului, o muzică drăcească pe care o auzeam tot mai înfundat, o aveam în cap și în tot corpul, abia împlinisem 24, aveam o branulă cu antibiotic de câteva zile și ar fi trebuit să mai rămân în spital încă două sau trei, era cald, că doar era august, nu se clintea nicio frunză de la locul ei, mergeau nonstop ventilatoarele în tavan, dar parcă tot degeaba, și gândul meu era la ăia mici de acasă, că aveam doi băieți, unul de trei ani și altul de patru și jumătate, îi lăsasem cu bărbatu-meu, pe care nu l-am mai văzut niciodată așa speriat, că de-ar fi fost doar doi copii acasă, masă, casă, ar fi fost ceva, dar știu câte are și el pe cap, când urcă pe schelele alea să înalțe blocuri până la cer – odată a uitat tigaia pe aragaz, iar uleiul încins a luat foc și a sărit pe pereți, bine că a umblat repede, bărbat, deh, dar ăl mai mic dintre băieți s-a dus tocmai în vâltoarea aia și i-au sărit niște picături încinse pe picioare și pe mânuțe, parcă mie mi-au sfârâit pe piele, a mirosit în casă două zile, așa că am inima cât un purice că li s-ar putea întâmpla câte și mai câte dacă nu sunt cu ei, dar mi-am alungat gândul ca pe niște muște, pe vremea aia nu erau telefoane ca acum, bărbatu-meu venise de la Băbăița cu două zi înainte să mă aducă la spital, chiar dacă i-am zis că nu trebuie, era mai bine să stea cu ăia mici, dar tot trebuia să ajungă să vorbească și cu dom doctor, de-asta voia mai mult și i-am dat dreptate până la urmă, că veneam oricum cu Nuți, i-am și zis „stai cu băieții, mă descurc eu”, dar el nu și nu, așa că am rugat-o pe vecină, pe Nuți, să stea cu ăia mici până când se-ntoarce bărbatu-meu acasă, ce-or face ei acum, or fi bine, măcar să îi ceară ajutorul lui Nuți, ea știe, că doar are fete mari, măcar la bătrânețe să-ți dea o cană cu apă, băieții merg la casa lor și pe-aci ți-e drumul, nu îi mai interesează nici de mamă, nici de tată, păi nu așa a făcut al meu, doar așa l-am crezut că mă iubește, adică eu vreau și acum să-mi arate că ține la mine, darămite atunci, am vrut să văd că fuge cu mine, că îi lasă pe mă-sa și pe ta-su în treaba lor, nu doar așa, vorbe-n vânt, dar acum, că sunt mamă de băieți, mă tot gândesc ce soartă oi avea și eu, vorb-aia, cum faci așa ți se întoarce sau cum îmi mai zice al meu, toate la timpul lor, apoi am simțit cum se mișcă pământul cu mine, m-am ținut de pereți, mă lua cu amețeală de am crezut că e de la perfuzii, dar am simțit și că se pornise un vuiet mare, apoi am auzit departe câinii lătrând de parcă nechezau, iar în copaci, pisicile făceau ca niște draci și graurii și ciorile parcă înnebuniseră, se auzeau tropote asurzitoare, apoi ca o viitură, dar venită din pământ, un vârtej înnebunitor, au pornit alarmele, iar copiii au început să se smiorcăie și să zbiere și în agitația asta toate femeile din salon își căutau disperate copiii, tencuiala a căzut pe podea în fâșii mari, ca de bandă izolier ori pe pătuțurile copiilor de la reanimare, ferestrele au vibrat la unison, ca și cum spitalul era o uriașă bășică de porc, mi-aduc aminte că s-a făcut ceață de parcă aveam ceva pe ochi și totul n-a durat decât vreo 20, poate 30 de secunde cu totul, acum că mă gândesc la ziua aia știu precis că e o prostie să zic că mi-a trecut viața prin fața ochilor, nu m-am gândit decât că o să mor, asta e, o să mor, și n-am apucat nici să ies și eu din țară, măcar până la bulgari, că e cel mai aproape, spre Calafat, sau până la turci, nici să luăm casa aia care îmi plăcea atât de mult pe lângă Alexandria, nu am tăiat vița din fața casei, nu am apucat să refacem beciul stricat primăvara trecută, nici nu m-am împăcat cu zăluda aia, supărată ca țiganul pe sat, că i-am luat bărbatul de care îi plăcea ei, dar mai târziu, în ziua aia de sfârșit de august, a răsărit și soarele, și cerul s-a limpezit, ați simțit cutremurul? bună să-ți fie inima, doamnă scumpă, iată pe cine avem noi aici!, și asistenta a intrat în salon cu un căruț metalic în care stătea înfășat un bebeluș pe care l-a scos din păturica lui de muselină grena, un fel de sălbăticiune care respira lent, ținea ochii strânși, visa la cerul înstelat sau la râul în care a tot înotat în ultimele 34 de săptămâni.

Mai multe texte
Citește și