*

Soarele bântuie până târziu în an. Când venea noiembrie în trecut abia așteptam să ningă, aștept și acum deși nu mai ninge ca atunci când săream de pe garduri peste cap, pe spate, bombiță în munți de zăpadă. Ulița râgâia de sănii, de la sania mică și verde moștenită de Mitică până la tancul uriaș al lui Vasile care scotea scântei. Nu am cum să uit de trenulețul al cărei ultimă sanie ajungea în gardul lui tataie sau de capota de dacie a lui nea Marius. În cinstea acelor vremuri când vine noiembrie încerc să construiesc un pachet cu tematică de iarnă, dar e greu. Nu prea sunt atât de multe cărți care să funcționeze bine împreună. Făceam asta și înainte, iar atunci aveam și mai puține variante, așa că mă mulțumeam să adaug o carte cu tematică de iarnă în pachet. Nu prea se potrivea niciodată și îmi slăbea jocul, dar îmi dădea mie o forță cu care puteam sări cu sania peste trambulinele înalte de pe uliță de care îmi era frică până atunci. 

Zăpada căzând
Peste vocile noastre
Strigând pârtie

Acum îmi rămâne grija de a îmi aminti. Când ies în noiembrie în tricou și pachetul meu încă nu se schimbă, mai merită să mă gândesc la amintirile acelea sau ar trebui să îmi fac altele noi? Ce se întâmplă acum e împânzit de grija viitorului, de nesiguranță și orice aș face nu ar putea bate acele vremuri. Atunci altele erau grijile, iar de acelea încă mi-e dor.

Vine Crăciunul fără grija Moșului, fără grija alegerii unui colind potrivit. Vine iarna fără să mă mai gândesc la un pachet de iarnă, fără flota de sănii, fără bătăi cu bulgări, ci doar cu o vagă impresie că s-au întâmplat cândva. 

Prins într-un duel 
Fără pachet de iarnă 
Sau cărți capcană

*

Nu m-aș numi ecologist, câteodată se întâmplă să îmi pese de mediu. Și câteodată se vede și în poezie, dar nu aș mai spune că scriu poezie eco. Am vrut să fac un volum așa, dar mă simțeam puțin impostor. În timpul în care am lucrat la poeziile acelea, aproximativ trei luni, am fost vegetarian. Până la urmă, volumul s-a transformat în două performance-uri care după ce au trecut, ca orice om, mi-am reîntors atenția către mine. Câteodată se întâmplă să fiu smuls din mine, atunci mănânc cu noduri, că n-am voință. Totuși, o transformare se întâmplă în momentele astea. Când joc Yu-Gi-Oh!, joc cu un pachet de insecte. Când joc Duel Masters, joc cu un pachet din civilizația naturii. Când joc Magic, joc green. Și îmi imaginez că este de ajuns, îmi imaginez că pentru cineva la un campionat, ar fi logic. „A, Codruț scrie poezie eco, normal că are un pachet de insecte”.

Natura ca un 
Mic univers poetic
Ca o resursă

Îmi aduc aminte când mergeam după ciuperci pe coclauri, când mergeam după fragi în luncă, după nuci verzi, coarne. Când ajungeam acasă mă băgam în enciclopedii și citeam despre plante și animale. Mâncam Pâinea pădurii și mă gândeam cât de grozav este pământul în timp ce tata frigea bureți pe o tablă în curte. 

Unul dintre cards art-urile mele preferate din Duel Masters este Natural Snare, pentru că de fiecare când scriu o poezie ca asta, simt că mi se întâmplă ce este desenat pe cartea aceea. Până la urmă, ciupercile, nucile, fragii încă sunt acolo, doar eu nu mai sunt. 

Natura ca o 
Casă abandonată
De-un ultim copil

*

Când deschid fereastra de afară miroase a prăjituri și mă ridic pe vârfuri ca o suricată. Afară e din ce în ce mai frig și aștept prima zăpadă. A început perioada în care mamele coc câte ceva ca să își bucure copiii, să încălzească locuința și să se gândească în liniște la grijile pe care le au și ceilalți membri ai familiei nu le cunosc. Asta e perioada în care începeam să îmi doresc lucruri de Crăciun. „Vreau o pușcă. Nu, vreau un beyblade. Nu, vreau cărți Yu-Gi-Oh!” Mamele știu că abia cu o săptămână înainte copiii se decid, până atunci vor tot. Privesc în jos din balcon și parcă privesc în urmă. Oricât de mult tutun am pus în țigară, nu acoperă mirosul de prăjitură. Oricât de conștient este prezentul, nu este mai viu decât amintirea. 

Acest sentiment
Spărgându-se-n alte mii
De sentimente

Când închid fereastra izolez amintirea respectivă. Aceasta se va plimba în aer până se va forma din nou în blocul din care venea mirosul de prăjitură. Oare ce își dorește acel copil de Crăciun? Câte opțiuni are pe listă și câte se vor schimba? Mă gândesc la asta în timp ce mă uit printre cărțile Yu-Gi-Oh!. Am alte griji acum, altele pe care ceilalți nu le cunosc. Mă fac mic atunci când mă uit printre cărți sau desfac boostere, când vine prima zăpadă sau simt un miros familiar.

Uite, asta e o grijă pe care ar trebui să o cunoască toată lumea. Am grija copilului din mine și mi-e teamă că într-o zi voi simți miros de prăjitură și nu se va întâmpla nimic.

*

Sunt fascinat de tot ce înseamnă iarnă. Vânez artworkurile din cărțile Yu-Gi-Oh!, trooperii mei preferați sunt snowtrooperii, dar cel mai mult mă fascinează tablourile cu peisaje de iarnă. Pot spune, cred, că toți am văzut la un moment dat un tablou cu o casă acoperită de zăpadă lângă o uliță plină de sănii. Întotdeauna am crezut că aia e casa  mea deși nu era niciodată la fel. De asta când urmam cursuri de pictură la Căminul Cultural, când se apropia iarna și doamna Camelia ne punea să pictăm peisaj de iarnă, devenise o obsesie să fac acel tablou. Toate încercările mele aveau numele „Iarna pe uliță”, nu am crezut și nici acum nu cred că s-ar putea numi altfel. Coșbuc a reușit să cuprindă într-o poezie milioane de copilării, probabil asta îmi doream și eu, să le cuprind la rândul meu într-un tablou. 

Anotimpul alb
Culori reci într-un tablou
Ireal de cald

Timpul a trecut și mi-am schimbat mediul artistic, oprindu-mă din pictat și alegând să scriu. N-am mai pus pensula pe o pânză de ani deși recunosc că mi-e dor să mai încerc o dată să pictez iarna pe uliță. Iarna noastră, nu a lui Coșbuc. Poate că acolo am greșit, poezia aia mă năpădise într-atât încât ce pictam erau scene din poezie. Deși asemănătoare cu ce făceam noi, nu era același lucru și când mi-am dat seama că nu ne pictam pe noi ci pe niște străini, a fost mult prea târziu. 

Privesc acum pe frreasră de la etajul șase, simțind iarna apropiindu-se, mă gândesc dacă mai merită o șansă. Până la urmă to ce mi-a rămas acum din iarnă este să îmi amintesc. Poate, având acest tablou în casă m-ar scuti de străduința unei amintiri exacte. Cred că memoria mea își atinge curând capacitatea iar unele amitiri încep să fie înlocuite de altele care nu necesită tablouri sau poezii. Dar pentru iarna pe uliță, duelurile de Yu-Gi-Oh!, bătăile cu bulgări, serile de-a v-ați ascunselea, meciurile de fotbal pe zăpadă, prăjiturile scoase de mama din cuptor, serile de wist inițiate de tata, colindatul, Doamne, pentru toate astea și multe altele mi-ar terbui o galerie întreagă, poate chiar mai mult pentru că mi se pare că nici măcar într-un volum de poezie nu au loc toate. 

Noi am fost primii
Copiii zăpezii nu
Akilienii