O coborâre graduală din ruinele melancoliei balneare până în subsolul WhatsApp-ului biografic ne propune Florin Dan Prodan în Untergrund (Editura Junimea, 2023). Structura sa, atent stratificată, nu este doar o succesiune de registre, ci o narațiune a fragmentării: de la solitudinea contemplativă la furia socială, de la alienarea pandemică la confesiunea digitală. Poezia nu e solemnă, nu e nici confesivă în sensul clasic, ci mai degrabă un ansamblu de instantanee în care diarismul, ironia și distopia se suprapun fără să se mai distingă. De fapt, întregul volum seamănă cu o traversare în etape a unei lumi sufocate de contradicții și paradoxuri. 

Prima parte, intitulată Zone, deschide un soi de jurnal al ruinelor: corturi umede, campinguri obscure, băi termale părăsite. Poetul are ochiul flâneurului, dar cu un simț al realității care îl salvează de elegie. „au început ploile, mi-am mutat hainele/ de la borsec și altele mai groase puțin mai/ jos, spre râu; a fost și asta o plecare./ toamnă e în camera asta cu podea/ maronie și moartă; își plimbă vârful/ cozii prin dune minuscule de ipsos și/ var se agață puțin de capetele cuielor mai/ vechi decât mine made in socialism/ și călătorește.” (Acasă, înainte de a pleca mai departe) – versuri care transformă precaritatea într-o metaforă de lux. Nu e melancolie bacoviană aici, ci o melancolie soft, vocea notează banalitatea cu tandrețe, ca pe un haiku scris la rece. Și, dincolo de acestea, se conturează imaginea unei lumi care a intrat în conservare, cu tristețea inerentă. E diarism, dar cu un subsol estetic. Avem în față imaginea unui Baalbeck provincial în care se refugiază un eu vulnerabil, cu o angoasă tăcută, de tip minimalist: „aș pleca și cu microbuzele alea/ către alte izvoare/ departe de zona cu pavilioane năruite, de/ policlinica în care nu mai e niciun doctor și nicio/ boală/ departe de geamurile sparte ale fostului palat/ balnear/ unde nu mai există niciun bolnav/ singura boală aș ține-o în mine” (I). În această lipsă de public se ascunde miza: ruina devine teatru al unei singurătăți fără replică. Locuri care  presupun prezență, interacțiune apar goale, „năruite”, „fără doctori”, „fără bolnavi”. Comunitatea lipsește, dar rămâne amprenta ei. Singurătatea este ea însăși o boală, însă una nevindecabilă, pentru că nu mai există instituția, comunitatea, dialogul. Angoasa nu e doar personală, ci și structurală: personajul se află într-o lume unde mecanismele de sens (instituțiile, spațiile colective) s-au dezintegrat. 

Agentul haosului, al doilea ciclu de poeme, schimbă brusc registrul. Discursul este aici fragmentat, aproape un flux de statusuri lirice. Intră în scenă discursul politic diluat, cu gesturi cam prea teatrale. E un spațiu de tranziție între confesiunea melancolică și manifestul caricatural. În locul lamentației, un fel de poezie colaj, împrumutând tehnici de la rețelele sociale: fraze scurte, observații de o clipă. Autoironia devine principala armă critică, iar poemele funcționează ca screenshoturi ale unei conștiințe saturate de zgomot și chiar de propria existență. Poetul e revoltat, dar nu-și mai ia nici propria revoltă în serios, rămânând suspendat între sarcasm și tandrețe. „Toți suntem incorecți politic/ toți suntem nespus de singuri și de incorecți” (Statement). Iată rezumatul unei generații care și-a pierdut credința în marile discursuri, dar păstrează încă energia sloganului. De aici și farmecul lor: sunt manifeste care se autodizolvă înainte să apuce să fie manifeste.

Partea cea mai tensionată vine odată cu intrarea în Orașul interzis. Spațiul urban nu e un simplu decor, ci devine personaj ostil, distopic: „nu mai există nicio ploaie adevărată/ în orașul interzis. Nici măcar nori./ nu mai există decât căsuțe vocale/ în genți de corporatiști,/ teniși de hipsteri,/ trotinete violete” (Nu). Aparent, e o observație de reporter urban; în subtext, e cronica unei lumi care a înlocuit metafizica cu gadgeturile. „acum mașinile trec/ peste/ șoareci și tigri/ fără restricții/ la semafoare/ copiii cântă-n cor/ și oamenii tropăie/ în ecrane” (Departe-i) În alt loc: „mâine mă voi opri din nou la un templu/ de vaccinare/ și apoi ehei până la Dorna/ îmi voi băga eu sângur încet în arteră rapelu/ ca de Ignat/ cuțâtu/ tradițional” (Up). Ironia lovește exact: tehnologia, medicina, progresul nu rezolvă absența afectivă. Metafizica nu dispare pur și simplu, ci e translată – de la sacru și mister spre tehnologie și biopolitică, spre gadgeturi care joacă rolul de ritual și de transcendere. Alt poem descrie un oraș gol, dar plin de camere de filmat; distopia nu mai e SF, ci domestică, trăită la bloc. Kafka e aici, dar cu prețurile de la Lidl în spate. Ce impresionează e naturalețea cu care poetul amestecă registrul înalt și trivialul. E o poezie care refuză solemnitatea, dar tocmai prin refuz este autentică. Și totuși, după ironie și sarcasm, survine un ton neașteptat: confesiunea. Poemele finale au forma unor mesaje pe WhatsApp, cu adresă directă, echivalentul unei rugăciuni refuzate, al unei tăceri cosmice. Moment de vulnerabilitate pură, când ironia se lasă deoparte și rămâne doar intimitatea. Recurentă e reconstituirea, cu un soi de febrilitate, a periferiei – baruri, străzi pustii, camere înguste, cartiere de blocuri, margini de oraș. Aceste spații intermediare, contaminate de biografii sfâșiate, de prietenii uitate, de amintirea boemei sugerează o topografie a rămășițelor. Limbajul oscilează între notația brută și halucinația onirică, între memorialistică urbană și strigăt intim. Poezia devine astfel un spațiu de salvare precar, unde „scormonești prin fum” după câte un cuvânt, unde fragmentele de viață banală se amestecă cu referințe culturale și fantasme. Un loc al dialogului cu morții. Momente de vulnerabilitate pură, când se renunță la măști și rămâne doar intimitatea. 

Ce unește toate aceste registre? O anumită estetică a precarității. Că e vorba de ruine balneare, de manifeste sabotate, de orașe distopice sau de mesaje pe rețele, peste tot e prezent sentimentul fragilității. Poetul își ironizează propria viață, dar nu o disprețuiește. Dimpotrivă, o ridică la rang de materie poetică. Poate de aceea cititorul are impresia că totul e scris în direct, fără decoruri, fără travestiuri. Uneori lirica pare un live pe Facebook, alteori un jurnal de pandemie, dar efectul e coerent: vocea rămâne recognoscibilă, chiar dacă avatarurile se schimbă.

Volumul se așază la intersecția dintre diarismul ironic al unor poeți optzeciști, urbanismul claustrat al generației douămiiste și confesiunea digitală a ultimilor ani. Unele fragmente amintesc de observația ludică și caricaturală a lui Florin Iaru, altele de atmosfera distopică din textele Ruxandrei Novac, iar ultimele de sensibilitatea și vulnerabilitatea din poeziile lui Andrei Dósa. Diferența e că FDP nu rămâne în niciuna dintre aceste tradiții; le ironizează, le consumă, apoi le abandonează. Rezultatul: un discurs care documentează fără emfază experiențe ale prezentului – singurătatea post-pandemică, precaritatea cotidiană, intimitatea digitală. În loc de lirism solemn, ironie; în loc de elegie, colaj; în loc de patos, conștiința deșertăciunii. O poezie care își asumă precaritatea ca pe unica formă autentică de rezistență.