Pino Pograjc (n. 1997, Ljubljana) a obținut un masterat în anglistică și literatură comparată la Facultatea de Filosofie a Universității din Ljubljana. În 2022, a publicat primul său volum de poeme, Trgetanje, distins cu Premiul pentru cel mai bun debut literar, acordat în cadrul Târgului de Carte Sloven. În 2024 a publicat Trepete, pentru care a primit premiul Mlado pero, acordat de cotidianul „Delo”, și Megalomast in Izbruhniada, volum inclus pe lista celor mai bune cărți ale anului. La inițiativa curatorilor bienalei Mediterranea 20 din cadrul proiectului Nova Gorica – Capitală europeană a culturii, a alcătuit volumul Schizofag, ce cuprinde o selecție a poemelor sale traduse în limba engleză.  

Traducere de Leo Ciocan

gerakas, grecia

prietena mea cea mai bună adoră broaștele țestoase,
de aceea ne oprim pe malul grecesc
unde-și depun ouăle

de la distanță privim lung
cuiburile îngrădite,
dar nu vedem niciun pui

oprim mașina închiriată lângă un birt gol,
în fața căruia stă o tablă cu inscripția cel mai bătrân măslin din lume,
la fel ca-n fața tuturor celorlalte de pe insulă

nouă, singurilor clienți, grecul bătrân ne aduce
atât de multă pâine și ulei de măsline
                                        on the house,
că ne săturăm
încă înainte să primim creveții saganaki

în timpul mesei vine să ne întrebe
dacă ne place mâncarea,
              la fel ca pe nepoții
              care vin în vizită

după prânz stăm tolăniți,
prietenele mele adorm
pe băncile terasei, sub strugurii atârnați

chiar înainte să adorm și eu,
văd
cum grecul își ia de mână soția bucătăreasă
                   ca să vină și să privească
                   mușteriii mulțumiți

umag, croația

din micul golf
cald deja de dimineață,
eu și o prietenă privim norul de fum
care la doar câțiva kilometri distanță
se rotește peste coroanele pinilor

când văpăile încep să se înalțe rând pe rând, până la cer,
ajungem înot la țărm, la prosoape

din barul în care bem o cafea
privim cum elicopterul
scoate apa cu găleata

oamenii se adună pe plajă
și fac filmulețe cu focul,
pe care le trimit rudelor

fiecare țigară o sting cu grijă

mergem în grabă până la casă,
iar hidroavioanele cu fuzelajele pline de apă
zboară deasupra acoperișului nostru
ca niște vestitori ai distrugerii

maryland, sua

mă duce cu mașina la magazin,
fiindcă am nevoie de pâine fără zahăr,
și mă întreabă prudent
dacă-n slovenia avem drumuri asfaltate

l-am cunoscut cu o lună înainte de asta

la un chef studențesc mi-a spus
că el e singurul gay dintre cinci frați,
și că prezidează de ceva vreme
clubul republican al colegiului

îl întreb ce crede
despre țările vecine,
fiindcă aș vrea să aud cu urechile mele
ceea ce am văzut pe ecran

începe să-mi descrie puterea militară
a canadei și mexicului în comparație cu cea a statelor unite,
viziunile strategice și scenariile violente ale acestora

mă corectez și-l întreb
                                ce
crede despre locuitorii țărilor vecine
și dacă-l deranjează imigranții

              deloc, deloc,
              să ne vedem de treaba noastră

times square, sua

spanioloaica privește fix la panourile electronice
care fac reclamă la musicalurile de pe broadway
și îngână o melodie

franțuzoaica privește fix la magazinul disney,
care-i amintește de cel
pe care-l vizita-n copilărie, în lille

batman, transformer și captain america
strigă după noi în timp ce mergem

o tânără femeie sare dintr-un combi
decorat cu motivul cânepii,
și-n fața unei tarabe cu floricele de porumb
se sperie de un guzgan

chiar în mijloc,
între două străzi cu sens unic,
se află un centru
de recrutare al armatei

relația ljubljana-kamnik, slovenia

sâmbătă, la șase dimineața,
după ce-am isprăvit cu ritualurile,
noi, tinerii pelerini,
luăm autobuzul spre kamnik

tricourile ne sunt pătate,
așteptarea ne-a uscat părul,
iar cu sclipici pe fețe
validăm cardurile de transport

euforia lasă loc extenuării,
jumătate din pasageri i-am văzut în tiffany,
clubul unde-și găsesc refugiu martirii
care acum revin la viața lor de zi cu zi

cu o oră-n urmă încă mai cântam imnuri
                            cât ne țineau plămânii,
ridicam mâinile spre cer,
savuram corpuri

soarele abia a răsărit,
iar în fiecare sătuc de pe traseu,
cineva coboară
și dispare-n ceață

la o stație goală, ușa se deschide
pentru a permite cuiva să vomite –
un act de penitență

tremurul ușor al autobuzului
îmi închide pleoapele
până ce adorm
pe locul din spatele șoferului

ratez stația la care trebuie să cobor
și merg până la autogară

o mână nervoasă mă scutură de umăr

o voce aspră mă trezește

du-te acasă