La începutul anului 2025 Muzeul de Artă Constanța a găzduit expoziția retrospectivă a artistului Gheorghe I. Anghel, curatoriată de fiul acestuia, artistul Ion Anghel și subsemnata. O astfel de expoziție se pregătește îndelung și strânge în miezul ei esența unei vieți. Am avut privilegiul de a-l cunoaște pe maestrul Anghel cu doar câteva luni înainte de trecerea sa din această lume. Desigur că îi știam și apreciam lucrările, dar nu avusesem niciodată prilejul să îl cunosc  „în carne și oase”. Deși ajuns la o vârstă respectabilă, artistul Gheorghe I. Anghel avea spiritul unui adolescent rebel și umorul fin al celui care citise, văzuse și trăise tot ceea ce este esențial. A fost prima și ultima noastră discuție, la muzeu, atunci când m-am bucurat să trec în schița programului meu, înțesat de tot felul de expoziții și de nesiguranța continuității (de la acea vreme) a programului managerial – cine putea să îmi garanteze că programul meu ar fi putut fi dus la bun final, când soarta unui manager de muzeu este mereu incertă și nu depinde întru totul de el?! …Dar chiar și așa, o astfel de perspectivă era de neratat.  

O expoziție de mari dimensiuni, cu lucrările realizate în ultima sa perioadă de creație era obligatorie pentru orașul care îi datora, lui, ca profesor fondator, printre alții, Facultatea de Arte din Constanța. Înființată în anii 2000, cu aportul considerabil al unor personalități din domeniul nostru, printre care și profesorul universitar Gheorghe I. Anghel, Facultatea de Arte era la acea vreme un creuzet alcătuit din cadre didactice provenite de la UNArte București, personalități locale și tineri studenți cărora li se oferea oportunitatea de a studia „acasă”, cu tot ceea ce însemna la vremea aceea acest lucru. Multe din cursurile universitare, inclusiv cele de atelier, se desfășurau în Muzeul Ion Jalea, cu panorama sa superbă spre faleza Cazinoului și care oferea tinerilor studenți bucuria de a desena și picta printre lucrările de artă ale sculptorului, după cum își amintesc mulți dintre absolvenții acelor ani. Printre profesorii și personalitățile constănțene, se afla și Doina Păuleanu, directoare la acea vreme a distinsei instituții a Muzeului de Artă, a cărei secție, muzeul de sculptură, găzduia atelierele Facultății de Arte. 

Foștii săi studenți își amintesc despre Gheorghe I. Anghel, că avea o modalitate aparte de a ghici ce se ascunde în spatele unor propuneri care veneau din partea studenților, utilizând intuiția, unicitatea și sensibilitatea fiecăruia, folosind uneori un limbaj dur, direct, care avea rolul de a incita și de a provoca. Anca Pașa Deaconu, fostă studentă a sa, își amintește că în dialogul cu ei folosea întotdeauna „cuvântul cheie”, cu scopul unei provocări creative, testând inteligența, viziunea și capacitatea fiecăruia de înțelegere și de percepție a actului artistic. Dovada că metoda sa, cea a metaforei, este cumva împrumutată din poezie o reprezintă atașamentul pentru această formulă condensată, a imaginii generatoare de simbol. Despre senzația poetică, pe care lucrările sale o provoacă privitorului, scria atât de bine Ion Frunzetti, în catalogul pentru expoziția sa, de la Accademia di Romania: La pictori ca Anghel, temporalitatea vieții interioare se însărcinează cu recuperarea dimensiunii unei eternități, dorite sau trăite cândva, dar pierdute azi, căreia îi duc dorul. Și recuperarea se produce propunând modele cu șansa de a fi statornice, efemerului realității. Modele ce traduc, în limbajul lumii trecătoare trăite, esența unei eternități înțelese doar de artist, dar care se oferă – pâine – oamenilor. Iată de ce Anghel, pictorul, este un mare poet .

Cuvânt, semn grafic, semn pictural, pată plată sau pată picturală, toate sunt metode și mijloace artistice cu care artistul te seduce și te face martor al lumii sale interioare. Un parcurs al frumuseții, în care legendele și miturile vechii Elade, pe care și-o revendică prin naștere, devin „armătura” compozițiilor sale. Criticul de artă Cristian-Robert Velescu este unul dintre cei care au teoretizat cel mai bine această nevoie intimă a artistului: Privind tablourile lui Gheorghe I. Anghel, începi să înţelegi că, pentru a ajunge la deplinătatea comunicării, artistul ar mai avea nevoie de activitatea romancierului, de strădania celui pornit să-și aștearnă gândurile într-un jurnal și de aceea mai modestă a scribului. 

Legatura lui cu Constanța și Muzeul de Artă a fost una mereu strânsă, dovada fiind cele nouă plăci de ceramică glazurată, lucrări ce fac parte din seria denumită „Iubirile unui centaur”, realizate în 1996 și pe care galeria Museion le găzduiește alături de alte lucrări tridimensionale, într-un spațiu neconvențional, în fostul depozit de cărbune al școlii. Pereții de cărămidă ai galeriei și iluminarea specifică unui spațiu subteran oferă atmosfera potrivită pentru a deveni passepartout-ul plăcilor de mici dimensiuni, în care griurile colorate, desenul specific lui Anghel, deseori incizat în pământul ars și textul scris cu caractere grecești ne introduc în universul său spiritual, poetic și, mai ales, pictural. Este astfel o fericită transmutare a unor semne din limbajul pictural în cel tridimensional, al ceramicii, iar acest lucru pare făcut atât de natural, încât, privite de departe, lucrările lui nu sunt plăci ceramice, ci pictură în cea mai clasică accepțiune a cuvântului, cu atât mai mult cu cât griurile și ocrurile sale din pânză își găsesc expresia perfectă în culorile pământului ars, angobat pe alocuri și glazurat doar uneori.

Cred că se cuvine să spunem aici și că, pe lângă cele nouă plăci ceramice aflate deja în Galeria Museion a Muzeului de Artă Constanța, în urma emoționantului vernisaj, fiul său, artistul și profesorul Ion Anghel a donat lucrarea „În vizită la curtezane”, o superbă pictură ce se alătură astfel importantei galerii a artiștilor deja „muzeificați” și care va putea fi de acum admirată în camera donațiilor de la etajul al doilea.

De la ceramică și descoperirile arheologice, la care Gheorghe I. Anghel participă activ în tinerețea sa, la dragostea pentru locul cuprins între Dunăre și Marea Neagră, nu mai este decât un pas firesc, pe care artistul îl face în căutarea luminii, culorii și a unei dominante vaste a orizontalelor, suprapunerilor, al motivului Insulei și a tuturor miturilor și mitologiilor locale. Motivul Dobrogei, după cum avea să spună în interviul său din revista Arta din iunie 1983, avea să influențeze întreaga creație, pentru că subiectul îi era cunoscut și asimilat nu numai prin apartenența naturală (artistul provenind dintr-o familie cu origini în vechea Eladă), ci mai ales printr-una spirituală, de sorginte greacă: Sunt un om al Sudului și mă gândesc că Dobrogea este datoare artistic mai mult sudului Europei, Balcanilor și chiar Asiei Mici, în vreme ce cultura lemnului din nordul țării ține de alt tipar de înțelegere. 

Suprapunerile de texturi, de culori, pot să fie asimilate, prin asemănare, suprapunerilor geografice, dar și unor suprapuneri culturale, ce pot să devină astfel un soi de semnătură locală, ca o matrice a Dobrogei; un palimpsest al civilizațiilor grecești și romane. Pictura sa adună laolaltă tanagrate grecești, reliefuri și stele ale imperiului, secole de cultură, toate par aduse la țărm de un val peste care s-au suprapus apa, pământul, nisipul, toate respirând un desăvârșit rafinament cromatic. Alăturări improbabile de culori, griuri colorate extrem de rafinate, ocruri, culoarea pământului ars, toate poartă patina timpului și sunt în același timp atât de contemporane. Timpul pare să fie astfel o componentă esențială a picturii sale, cu toate reperele culturale pe care acesta le oferă ochiului antrenat să descopere. Deși lucrările sale sunt de o tulburătoare actualitate, în ele, chiar și în cele din ultima perioadă, putem recupera câteva aluzii fine la coafura lui Venus din Milo în silueta schițată sumar a unui nud feminin sau putem ghici profilul tânărului conducător de cvadrigă în altă compoziție. Sau pe cel viril și matur al statuii din bronz a lui Zeus Artemision, statuia recuperată din largul mării, filiații ce sunt nu numai de ordin estetic, ci provin mai degrabă din ceea ce criticul de artă Cristian – Robert Velescu numea la vernisaj frumusețea înțeleasă prin prisma filozofiei platoniciene. 

„Kalos”, termenul grecesc pentru frumusețe, fără a avea strict conotații legate de canon, în accepțiunea lui Platon devine aproape o cale, o metodă de inițiere. Înțeleasă astfel, frumusețea devine un scop, o viziune ce se apropie de o cale sacră, aidoma îndeplinirii mistice a unui ritual, iar odată atins acest scop, devine aproape imposibil de relatat în termeni obișnuiți sentimentul pe care îl încercăm atunci când suntem în proximitatea ei. Dintr-o perspectivă filozofică, vechii greci echivalau termenul pentru frumusețe cu cel pentru bine sau adevăr, „agathos”, reunindu-le în principiul „kalokagathia”, așa că orizontul mediteraneean oferă mai multe căi de decriptare a mesajului artistic și infinit mai multă adâncime stratului mitologic sau ideatic. 

Dincolo de reverberațiile istorice, filozofice sau estetice, timpul devine în pictura lui Gh. I. Anghel ambivalent; el este antic și clasic prin ramificațiile sale culturale și extrem de contemporan prin modernitatea abordării picturale. Epurarea abstractă a formelor, desenul redus uneori la zgârieri ale pastei, tașismul sau senzația de prospețime a tușei, materia și materialele folosite, colajul, ceramica, obiectele, superba lejeritate a gestului plastic prin care doar artiștii desăvârșiți reușesc să surprindă, toate acestea sunt nu numai expresii ale unei excelente intuiții, ci și dovada unei înalte și unice vocații artistice.