Emily Dickinson (1830-1886) a fost o poetă americană al cărei univers artistic este marcat de marile teme existențiale – dragostea, solilocviile eului, moartea, dar și de sugestii profunde, derivate dinspre cotidian și proiectate în transcendent. Textele ce urmează sunt selectate din volumul Envelope Poems (Christine Burgin/New Directions, New York, 2016). Deși o poetă prolifică, Emily Dickinson a publicat foarte puțin, opera sa rămânând în fascicule. În acest „laborator artistic” și-au făcut loc nu doar poeme, ci și schițe, foarte multe scrisori, mesaje anodine care au căpătat expresivitate. Cel mai timpuriu poem scris pe plic datează din 1864, dar cele mai multe au fost scrise între 1870 și 1885, când deja nu mai publica în foileton.

Poeme (scrise) pe plicuri

A105

O mare Speranță
s-a năruit
Nu ai auzit niciun
zgomot
prăbușindu-se
Ruinele erau
            Ravagii
            Deteriorate
Oh, vicleană
Epavă
Care n-ai mărturisit nicio
Poveste
Și n-ai lăsat niciun
Martor în
mintea
construită pentru
atotputernica Marfă
Pentru groaznice
momente planificate
Cât de des
prăbușirea
la Mare
Aparent, la
Uscat

A105a

A nu recunoaște
Rana
Până ce s-a lățit atât de mult
Astfel că întreaga viață a intrat în ea
Și acolo erau jgheaburi
lângă –
era o cameră spațială –
o închidere a capacului simplu,
                 acea poartă se deschidea spre soare,
Până când tandrul
                 dulgher
suveran o va ținti perpetuu în cuie –

Dulgheri creduli

A128

Toți bărbații muncesc pentru Onoare
(cea mai grea muncă)
Dar nimeni nu știe să fi câștigat cineva –
Plătiți abia după ce au încetat să presteze
În Infamie sau Urnă –

A139

La fel de vechi ca Vaietul –
Câți ani are ăsta?
Aproximativ optsprezece
mii de ani –
La fel de vechi ca
Binecuvântarea
Ca Bucuria –
Câți ani au astea,
care e vârsta lor? Sunt egale în ani –

Împreună,
cele mai bune prietene

Dar sunt doar uneori împreună
De niciuna dintre ele
nu se poate ascunde
Natura
Umană

A165

Se presupune că sentințele la moarte
sunt un motor al echității
              periculoase
O greșeală milostivă
Un creion
               delicat
mâna unui idol
               devotat trimite la Crucifix sau la o miză blocată

A202

De am avea toate simțurile,
Dar poate că e bine că nu sunt Acasă
Atât de intim legată de Nebunie
Sunt responsabilă de ea
Asta e
Aveam ochii în cap –
înțelept
cât de bine o facem
suntem Orbi –
nu am putea să privim
Pământul – Lumea
Atât De
Neclintit

A252

În Viața asta scurtă
ce durează cât o clipită
Cât de mult – cât de puțin – ne stă în puterea noastră

A278

Privește înapoi în Timp
cu ochi blânzi –
fără îndoială, a făcut tot posibilul
cât de încet se scufundă acel Soare tremurător

în natura umană

A394/394a

Cea mai ocrotitoare Casă pe care o cunosc
a fost clădită-ntr-o oră
De părți pe care le cunosc
Un păianjen și o floare –
O casă de dantelă și de Ață – Strălucire – Soare

Acceptă timida-mi fericire –
Nicio Bucurie nu poate fi deșartă,
când se adaugă un dulce strălucitor la o asemenea locuință

traducere de Irina-Roxana Georgescu