*

o să vorbim în limba acelei după-amiezi de sfârșit de decembrie,
când obrazul tău, niciodată mai fin,
traversase străzile orașului
ca o întâmplare care are loc o singură dată.
o să vorbim în limba micii noastre rețineri din după-amiaza aceea
de sfârșit de decembrie, când oftatul tău abia auzit
se frângea într-un îmi pare rău, știu, așa fac, încerc să mă abțin,
în relaxarea mea bruscă când te-am auzit
și întinderea leneșă-a picioarelor,
în limba firului lung de păr căzut pe umărul tău,
a pleoapelor în coborâre domoală,
a atingerii calde, ușoare a mâinilor tale,
în limba tăcerii topite în căpruiul ochilor tăi,
a privirii mele care caută-n ei răspuns la
te cunosc?
e adevărat ce trăiesc?
în limba dansului cu muzică-nchipuită,
a aplecării subtile a capului meu,
în limba propriei noastre uitări,
a dezlănțuirii, plăcerii,
a cruzimii, tandreții când îmi spui că mă vrei.
o să vorbim cu un lexic al nostru, unic și neîndoielnic poetic,
sălbatic, obraznic, erotic,
deopotrivă angelic și metafizic,
în armonie cu lumina care taie ceștile de cafea de pe masă,
cu sunetul de mătase al maioului meu de culoare albastră,
cu imaginea noastră în oglinda din baie,
cu buzele lacome și cu hainele aruncate prin casă,
cu îți pun vin? doar un strop, și cu mine-n prosop,
cu mine goală și cu tălpile pe care mi le ții-n poală,
cuvinte-imagini cuprinse cu rațiune ascunsă
în fraza copulativă formată din corpurile noastre aprinse.
o să vorbim în limba acelei după-amiezi de sfârșit de decembrie
și a serii aceleiași zile,
când tu adunai mărturiile intensei noastre prezențe,
eu ieșeam pe ușă, ca un mișel,
vântul bătea cu violență și te lua
departe cu el.

*

mă îndreptam spre tine,
mergeam repede, în pas apăsat, de ostaș,
20 decembrie era, n-am cum să uit
lumina prea albă a zilei și aerul rece, uscat,
senzația de indiferență a unui întreg oraș
în fața fericirii celor nefericiți
sau invers.
mă îndreptam spre tine,
spre zâmbetele noastre prelungi, gemene.
spre noi veneam,
spre noi,
noi victimele, noi asasinii,
și singurul lucru care mai avea legătură
cu lumea pe care o părăseam pentru câteva ore
erau scamele de pe paltonul meu negru,
cu ce viteză le-nlăturam!
la tine veneam să-ți întâlnesc
scurta privire de copil îmbufnat,
când te-am văzut,
emoția mea, până atunci fluidă,
s-a concentrat toată în cap,
și odată ce ne-am așezat, m-am străduit
ca micile mele cochetării să fie cât mai aeriene,
mai fine,
la tine, care m-ai iubit cum nu m-a mai iubit nimeni
veneam,
la tine, încercând să-mi numesc sentimentele
ce înseamnă când mă abandonez ca să-ți fac ție loc?
de la tine-am plecat,
ai ieșit în prag să-mi silabisești te iubesc,
din partea mea, un abia ghicit pa-pa din mână,
mi-am încruntat a nerv sprâncenele ca să nu plâng,
n-am mai putut să vorbesc.
de la tine-am plecat.
am plecat de la tine.

*

maioul rece pe piele,
perdeaua umflată de vânt,
doar o lalea din buchet s-a deschis,
o sărut.
vino
să le vedem pe toate-înflorind,
să mușcăm din același măr
crețesc bine copt,
cu miros de aer și de pământ!
ninge ca și cum ar sufla cineva în făină,
vino să ne sprijinim unul de altul,
când călcăm în kilograme de vise
albe și fine,
zăpada e dincolo de glezne,
pasărea țâști!
vino să stingi tu lumina!
să ne ținem de mână,
să ne uităm pe tavan împreună,
să vedem marea lui Sorrentino!

*

dacă lumea cealaltă
e doar lumină și tăcere întoarsă,
dacă nu există
scârțâit de zăpadă,
fâșâitul ambalajului de bomboană fondantă,
tensiometru pentru codița câinelui Willie,
coacăze negre, magnolii,
țurțuri din care să picure apă la streașina casei,
flori de salcâmi în grădină,
tropăit de ploaie cu grindină,
o mireasă care dansează pe fado,
gândacii de Colorado,
atunci lumea cealaltă trebuie să fie orbitor de săracă.