Ozsváth Zsuzsa s-a născut în 1992 la Oradea. Poetă, artistă vizuală. Licențiată în Arte vizuale/Grafică la Oradea și, de asemenea, Teatrologie la Cluj-Napoca. A participat la proiectele literare și de teatru ale mișcării Oradea Vie. Membră a Uniunii Scriitorilor Maghiari Tineri (FISZ). Autoarea volumelor: Előző részek (Părți anterioare, 2020) și A kötelező letérőnél forduljon (La ieșirea obligatorie faceți dreapta, 2024).

traducere de Mihók Tamás

Erou

S-ar fi impus câteva vorbe bune despre frumos.
Sau despre cum poți traversa înot, pe jumătate mort, adevărul,
și cum adevăratul eroism depășește gesturile pompoase
și știe exact când să-ntoarcă spatele păstrându-și curată conștiința.
Ar fi fost eroic să fi fost spuse câteva vorbe despre frumos.
Fiindcă e un succes să trasezi din perspectiva norilor și a vederii
o paralelă vizând opera artistică
despre apropiere și depărtare.
Ar fi fost eroic să fi mărturisit sincer de-ale inimii –
despre urât și sublim –,
dar mi-a distras atenția de la ale inimii
picătura de sudoare de pe fruntea curierului ajuns la patru gâfâind,
pe care și-a rostogolit-o în sus pe scările interminabile.
Ar fi fost eroic să ajut nevoiașii.
N-am reușit să salvez pe nimeni.
Au ratat brațul întins spre ei.
Ar fi fost, de asemenea, eroic să investesc
timp în cunoașterea deplină a ceva.
Dar fără asta, tot ce m-a interesat
a putut rămâne cel mult interesant.
Ar fi fost eroic să recunosc
că opusul forței brute nu e moliciunea.
Despre putere s-ar fi impus câteva vorbe bune.
Că e frumoasă.

Dâmbul rotund

Dimineața altfel străluceau geamurile
pe dealul de vizavi, altfel scăpărau
ca răspuns la răsărit, pământul se rotește.
Luminile fluturau de parcă nici nu fluturau,
fiindcă-și împrăștiau diamantele cu încrederea fermă
că dimineața va ține o veșnicie.
Am vrut să aud și eu diamantele,
clopoței sunau dincolo –
de șinele de tren, de cursele de autocar;
cred că mie-mi sunau de dincolo
(ia fii atentă și ia fii atentă)
și mie-mi sclipea fiecare oglindire.
Mai sus de case: câmp, livezi,
culturi mai mici, apoi pădurea.
Mie îmi sunau pe o frecvență secretă
neutralizând șuierat de tren, claxoane.
Așa că mi-am salutat cunoștința revigorantă, dealul,
în a cărui îmbrățișare moale se trezea peisajul în fiecare dimineață.
Ori de câte ori i-am înfruntat semnalele fumigene,
el m-a liniștit bătându-mă pe spate.
Fiindcă focuri au fost, nu diamante,
nici nu sunau cum clopoțeii, l-a înghițit valea,
locomotiva șuierând l-a scos din țâțâni,
autocarele au mârâit la el,
totuși eu nu auzeam nimic din toate astea,
doar așteptam să se aprindă ceva și în mine,
priveam dealul, iar el s-a întins peste ceața iernii,
m-a bătut pe spate și mi-a cerut un foc.

Cal la trap

Ăsta e un poem de dragoste.
Eul liric încearcă să-și exprime sentimentele dulci printre rânduri.
Ăsta nu e un poem de dragoste dintr-ăla care nici nu vorbește despre dragoste,
nu e răstălmăcirea estetică a unui fals sentiment degenerat;
poemul ăsta nu-l trădează pe poet (pe eul liric) prin prisma sentimentelor sale,
cu toate că în timpul scrierii poetul (eul liric) suferă
de o ignoranță nevinovată, jalnică,
privind sensul adevărat ascuns în spatele celor scrise,
citește: exprimă o profeție cu rol de autoîmplinire despre modul
în care iubirea în discuție e știrbită. Vai, sărmanul poet!
Poemul ăsta de dragoste nu e despre greutățile în dragoste,
și nu depune mărturie nici despre
sacrificiile cu care vine la pachet acest sentiment îndelung dezbătut.
Poemul ăsta de dragoste induce în eroare eul liric (pe poet),
deoarece constelația de dragoste care l-a inspirat
nu reacționează la reflexele cultivate până la refuz.
Poetul (eul liric) ridică la cer scutul bine lucrat,
sabia tocită,
se pregătește de luptă și nu se întâmplă nimic, scutul devine greu, sabia îi trage în jos brațul;
imaginea în ansamblul ei e mai degrabă comică, decât amenințătoare.
Fără vreo explicație, renunță la decorații.
Deoarece poemul ăsta de dragoste nu se ceartă despre dragoste,
poemul ăsta nu pompează idealuri
de la care îndrăgostiții să se simtă extrem de jenant,
în loc de veșnica-i dorință de a corespunde,
cu primele sale raze fute în gură eventuala înflorire a afecțiunii.

Poemul ăsta de dragoste te ia de mână și te conduce acasă, dar nu dă buzna înăuntru,
ci se apropie treptat, zi după zi;
poemul ăsta de dragoste aduce flori și ciocolată,
deși azi și filmele privesc cu suspiciune fosilele ciocoflorale;
n-au timp să contemple elasticitatea mișcărilor unui cal la trap.
Poemul ăsta de dragoste este deopotrivă treaba corpului și a sufletului.
Poemul ăsta de dragoste nu e cu năbădăi și nici nu e platonic.
Ba chiar se oferă univoc, nu face paradă, nu se dă rotund,
nu chestionează, nu te dezamăgește, nu urlă noaptea la două,
nu te lipește de perete, nu dispare noaptea fără urmă,
nu varsă supa-n cadă, nu duhnește a tărie dimineața la opt,
nu provoacă dureri la stomac, nu te ține în gardă
cu gândul neîncetat la scut și sabie,
și nu îți pasează toate responsabilitățile.
Poemul ăsta de dragoste nu vatămă, nu te alungă-n adâncurile fântânii,
în poemul ăsta nimeni nu spune: te iubesc,
cu toate că săvârșește toate actele contrare.
Poemul ăsta de dragoste nu abuzează.
Poemul ăsta de dragoste nu e despre scăparea de dragoste,
pentru că poemul ăsta de dragoste nu vrea să scape de dragoste.

Eul liric (poetul) e blând ca o baltă cu pojghiță.
Eul liric (poetul) oferă o introspecție în procesul de redobândire
a încrederii în poemele de dragoste.
Iar ăsta e un poem îndrăgostit.
Și iubește.