Iustin Butnariuc este absolvent al Facultății de Medicină, în cadrul UMF Iași și a publicat cronică și versuri în revistele „Poesis Internațional”, „Observator Cultural”, „Timpul” și „Tomis”. Cartea lui de debut, zâmbim, radiația nu s-a stins, a apărut în toamna acestui an la Casa de Editură Max Blecher. 

Este de remarcat chiar din primele pagini geometria impecabilă a textului, căruia nu i se poate aduce aproape nicio obiecție din punct de vedere stilistic, al ritmului, al eufoniilor (asumate) (poate cu o singură excepție – la pagina șaptezeci și unu, imaginea superfluă: „mănâncă hamburgheri și bea cafele diacritice”), însă mai important este ceea ce transmite volumul lui Iustin Butnariuc prin conținutul său. 

Cred că obsesia ultimilor ani în poezia românească e experimentul, dorința de a surprinde cu orice preț (ceea ce nu e intrinsec rău, dar adesea rezultatul nu justifică intențiile). Iustin nu încearcă în mod ostentativ să fie unic în demersul lui. Mizează însă, așa cum scrie Radu Andriescu pe coperta patru, pe „o vulnerabilitate profund umană”. O vulnerabilitate în direcția căreia dacă va risca încă mai mult în detrimentul încifrării și camuflării mesajului prin intermediul unui fel de dicteu automat cu limite autoimpuse și bine determinate – pe care autorul mizează sistematic în debutul lui – sunt sigur că se va impune – o dată cu următoarele apariții editoriale – ca unul din poeții care care vor fi confirmat (dintre cei mulți care promit inițial). 

Frust, neconcesiv, textul lui Iustin Butnariuc trimite cu gîndul la prefața lui Varlam Șalamov la Povestiri din Kolîma: „doar canceroșii pot scrie despre cancer./ bolnavii de inimă pot folosi cuvântul inimă./ epilepticii pot descrie crizele grand mal./ imunodependenții despre infecții și SIDA./ nimeni altcineva./ doar cei care trăiesc pe viu moartea/ vor fi ascultați/ doar ei pot să vorbească/ această limbă interzisă/” (p. 30). Astfel asumat, volumul începe sub forma unei autobiografii ficționalizate. Însă nu se rezumă la atât. E o construcție gradată, care emerge dinspre cercul experiențelor personale, cu emoții trăite, cu figura părinților, a câtorva prieteni (de remarcat poemele despre Tudor, devenit retrospectiv torționar în amintirea personajului liric: „în tine mi-am regăsit frustrarea/ îngropată sub tone de cinism” – p. 44) înspre imaginea patriei, apoi a a lumii întregi. Însă această extrapolare nu atrage cu sine un ton cinic (ironic – da) sau profetic (deși face referire în mod explicit la Allen Ginsberg), ci unul din care transpar nostalgie, regret, poate chiar resemnare: „în noaptea nebună a New Yorkului, pe străzile/ din San Francisco,/ în barul unde Ginsberg citea Howl/ și ani mai târziu îi declara admirativ/ unui emigrant român/ ești din țara lui Tzara, un idol pentru noi/ iată cum prins de mâini și de picioare, contorsionat/ de securitate/ bătut și pus să scrie ode partidului/ poetul român era de fapt un erou/ și America cea frumoasă suspina pentru el” (p. 63-64). 

Extinderea universului personal la cel global nu e un artificiu scriitoricesc, un pretext literar. Societatea dezumanizată e o temă importantă care se conturează tot mai clar în cea de-a doua jumătate a cărții. Însă reprezintă totodată un prilej de punere în abis; aceste cercuri concentrice – familia, școala, orașul, patria, lumea – fiind, în esență, oglinzi ale subiectului poetic. 

Dar toate cele menționate mai sus ar putea fi puse în pagină de orice scriitor. Ceea ce face din zâmbim, radiația nu s-a stins un debut care mertită toată atenția stă atât într-o sensibilitate naturală cu care autorul își transpune în cuvinte ideile, cât și prin folosirea matură a diverselor procedee literare – fără a le face evidente, asemenea celor care ne dau în mod neintenționat acces la atelierul lor. Iustin nu ocolește intertextul. Mai mult o aluzie la filmul (și albumul) The Wall, cu imaginea mamei și a celor doi îndrăgostiți care se transformă succesiv în flori, păsări, apoi monștri care se devorează în dansul lor erotic, la pagina unsprezece, autorul notează: „când eram mic/ mama amenința/ că într-o zi își va lega trompele –/ atunci îmi imaginam/ cum din pÂntecul ei/ doi elefanți rozalii ies la suprafață/ și cu o scurtă uvertură elefantică/ cei doi își unesc trompele/ într-una singură/ ca doi trandafiri prinși de o pergolă:/ eu – tânăr și mama bătrână de-acum/ elefanții din burtă sunt gri,/ iar trompele din burtă le-au devenit varice groase/ pe gambele ei bolnave/ de elefantiazis” (p. 11). Ideea iubirii posesive, superprotective, e reluată explicit două pagini mai târziu: „purtarea excesivă de grijă a ucis gingășia” (p. 13). 

Adesea, finalul poemelor intrigă. Nu doar că sunt lăsate intenționat (și inspirat) în coadă de pește, dar și prin introducerea unui termen deloc uzual, de cele mai multe ori cunoscut cu precădere celor familiarizați cu limbajul tehnic medical: „orezul plutește în oală/ ca proteinele într-un ochi cu uveită” (p. 12). Fără să folosească în exces termenii medicali, ei sunt totuși prezenți în text, ca o marcă autobiografică, parte din educația și formația intelectuală a autorului. Uneori, tonul nu neapărat neutru, dar temperat e întrerupt de scurte inserții care îl fac pe cititor să întârzie asupra unui vers: „știința și războiul sînt conectate/ cînd una înaintează, cealaltă se bucură” (p. 29). 

Discret, neafiliat niciunei grupări sau direcții literare, Iustin Butnariuc ne propune un volum deopotrivă controlat, echilibrat, dar și ludic, din care nu lipsesc ironia, autoironia și umorul. Confesiunile poetice din zâmbim, radiația nu s-a stins, asumat-autobiografice sau inventate ca într-un joc de măști reușesc să redea în primul rând – dincolo de calitățile tehnice mai rar întâlnite la un poet debutant – un sentiment de vulnerabilitate și de sensibilitate, un sens profund care poate revitaliza formule nu perimate, dar folosite de ceva timp în literatură cu un nivel variabil de inspirație. Mi se pare un semn al curajului și autenticității să rămâi la temele și mijloacele poetice „clasice”, reușind totodată să le scoți din letargia și amorțeala spre care conduce cam orice drum deja bătătorit.