Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Atunci cimitirul nu era încă în inima patriei

Relația mea ca cititor cu volumul Ofsaid (Nemira, 2022) contrazice convingerea că aprecierea altor scriitori ar fi în primul rând o consecință a predilecției pentru teme comune. Lipsa unui interes special pentru fotbal nu diminuează cu nimic plăcerea lecturii. Limbajul tumultuos, pirotehnic al galeriilor microbiste capătă în expresia lui Moni Stănilă o precizie specifică discursului conceptual – fără ca abstractul să predomine în fața concretului. Ofsaid este un text deopotrivă sensibil, direct, dar și rafinat, lucrat în detaliu, care îmbină imagini și tehnici aparent incompatibile.

Referințele fotbalistice, dincolo de pasiunea autoarei pentru fotbal, au (și) efect de ponderare (dar totodată, și tocmai prin asta – de potențare) a fluxului afectiv, intim: „…inima mea lovește cerul. / Un toboșar cu capul în nori și picioarele în lună. / Și eu ce să le spun? / Două lucruri m-au uimit în viață: ce a făcut Dostoievski în proză / și Manuel Neuer în propriul careu.”

Fotbalul subminează gravitatea mecanismelor unei interiorități altfel imposibil de exprimat – fără ca cele două (viața afectivă și fotbalul) să pară elemente distincte, contrapuse – un clivaj între ceea ce e de spus și ceea ce nu poate fi spus decât pe un ton ludic. Prin intrmediul unui joc. Însă inserțiile fotbalistice nu sunt doar instrumente care să pună în valoare alte aspecte și teme abordate, ori de exhibare a exaltării unui microbist. Expresii ca „punctul cu var”, „prelungiri”, „deplasare”, „simulare”, etc. sunt resemnificate, trezind în ele sensuri potențiale din afara ariei în care ne sunt de obicei livrate. „Germania poate merge azi mai departe, dacă trece / la scor de Coreea de Sud. Aș vrea și eu o șansă / pentru echipă ca să-mi trimit ADN-ul în prelungiri.”

Gândindu-ne și la unele dintre volumele publicate anterior (de exemplu Colonia fabricii, în care apar o serie întreagă de procese verbale și de petiții), Moni Stănilă demonstrează – cel mai probabil în mod deliberat, programatic – că se poate face poezie din absolut orice. În plus, o carte despre fotbal pare și o reacție la multitudinea volumelor apărute în ultimii ani, care au ca subiect drame personale, de cele mai multe ori amoroase.

Cartea (de altfel unitară – dacă nu mai devreme, acest aspect devine evident cel puțin spre finalul lecturii) e structurată în două părți: „Jurnal de microbist (2014 – 2022)” și „eUropA 2022 – Jurnal de(spre) front”. Jurnalul de microbist ar rezista, fără îndoială, de sine stătător. De altfel, atunci cînd au fost scrise textele, este puțin probabil ca Moni Stănilă să fi preconizat faptul că ele vor introduce o a doua parte – despre războiul din Ucraina. Însă poemele din Jurnalul de(spre) front, unul dintre cele mai bune grupaje de poezie apărute în România în ultimii ani, sunt de o violență și forță care amintesc (nu neapărat tematic) de romanele Martei Petreu și, adesea, de Paul Celan: „Gustul de cenușă e în pâine / și în bere. În țigări. Gustul de cenușă a intrat / în pielea noastră, în vise.” Pe alocuri ele resemnifică și revalorifică retrospectiv Jurnalul de microbist, revizitat acum dintr-o cu totul altă perspectivă. „Sunt suferințe scurte care pot părea copleșitoare: / meciul pierdut la 11 m cu Suedia în ʼ94. / […] Și într-o zi începe războiul. Atunci nu mai pornesc televizorul / când începe un meci de fotbal. Nu mai vreau sport. / Și pentru prima dată mă bucur că nu mă mai văd în nimeni.”

Moni Stănilă nu evită temele mari ale literaturii: moralitatea, răul din lume, suferința, războiul și, bineînțeles, religia; de notat faptul că volumul conține șaizeci și șase de poeme, asemenea Bibliei – șaizeci și șase de cărți. Ideea recurentă a maternității apare deopotrivă ca regret nedisimulat – lipsa unui copil –, dar și ca interogare cu privire la lumea în care trăim (ultimul vers citat). Din „Jurnal de(spre) front” transpare și un dialog interior permanent între atitudinea creștină și cea laică – iubirea necondiționată și repulsia față de cei care comit crime și genocid.

 Trecerea în partea a doua a cărții m-a făcut să mă gândesc la schimbarea de paradigmă a literaturii române de după 1990. Dacă optzecismul, din motive bine cunoscute, aborda teme social-politice doar prin ricoșeu, jucându-se, practic, cu ideea de istorie (uneori pastișând postmodernismul vest-european) imediat după revoluție, proza și-a schimbat în mod evident direcția – atrocitățile trecutului trebuiau numite direct, fără menajamente sau artificii livrești. Tonul din Ofsaid încetează la rândul lui să mai fie unul ludic, iar transcrierea interiorității nu mai necesită filtre sau atenuări. Dimpotrivă, poetul are acum datoria de a spune ceea ce nu poate fi trecut sub tăcere. Titlul induce în eroare – Ofsaid: în afara jocului (dar, poate nu întâmplător, pe o poziție mai avansată față de toți ceilalți jucători). Pentru că acest joc resemnificat sistematic, care este, în ultimă instanță, poezia, ajunge să se confunde (atât cît limitele literarității o permit) cu concretul. „Realitatea s-a transformat în / cea mai brutală formă de poezie. / Tăcerea e doar a morților – din Bucea (l.e.) / și a lașilor.” Transpare chiar, dincolo de metafore, convingerea că realitatea poate fi influențată de voci din afara ei – poezia nefiind singura. „Bunicii prietenei mele se odihnesc sub pământul / răscolit de bombe, nu le aud și nu le vor auzi, / dar îi rog să vorbească, / fotografiile lor vor pune la pământ / avioane de război.” Rolul memoriei este unul esențial pentru încercarea de a evita ororile istoriei – care e reprezentată aici în paradigmă hegeliană, ca ciclu repetitiv al evenimentelor.

Într-un context literar în care unii autori își aleg subiectele pentru că sunt de actualitate, Moni Stănilă scrie despre atrocitățile din Ucraina pentru că își asumă rolul poetului care nu poate închide (și nu îi este permis să închidă) ochii. „Lumea în care am crescut a fost spulberată chiar dacă / văd limpede că frasinul înfrunzește la fel de lent”.

Ofsaid este fără îndoială una dintre cele mai autentice cărți din poezia românească a ultimilor ani

CITEȘTE ȘI

Cutia toracică sau arhipelagul alienării

Merlich Saia debutează în 2014, cu volumul de versuri Garda de corp, publicat de Editura Tracus Arte, pentru care primește premiul „Mihai Eminescu” Opera Prima. Cutia toracică apare opt ani mai târziu, la aceeași editură.  În spiritul postmodernității – nu întodeauna și al postmodernismului – poemul (căci putem vorbi despre un unic și lung poem) neagă, prin structura lui stilistică,

Citește mai mult »

Un lup non-alpha în pădurea norvegiană

La debutul lui Radu Nițescu, cu Gringo, în 2012, am spus că vor trece zece ani până când să apară un scriitor tânăr la fel de talentat. Un deceniu mai târziu, la nici douăzeci de ani, Toni Chira se impunea ca cea mai sonoră voce a promoției lui. Bogdan-Alexandru Petcu și-a întârziat deliberat debutul, lucrând minuțios timp de cinci-șase ani

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: