Șoseaua Virtuții. Cartea băieților

(fragment)

Amed era de părere că și tata trecuse prin patul femeii cu agenda. Petre începuse și el să bănuiască chestia asta. Mie și lui Petre nu ne convenea deloc ideea, chiar dacă Amed credea că tipa îl sedusese pe tata. Din obișnuință sau fiindcă voia să creadă că mai avea cârlig la bărbați. Cum dracu′ să facă treaba aia cu o babă? Asta îl enerva pe Petre. Pe mine mă înspăimânta. Nu mi-o puteam închipui pe Surugiu aia decât moartă, cu capul spart și plină de sânge, ca-n pozele din ziare, de-mi venea să vomez că tata se încoțopenise cu ea. Petre mi-a zis că sunt tâmpit. Asta fusese înainte. Dar și el își aducea aminte de pozele alea. Nu ne venea s-o întrebăm pe mama dacă se prinsese că. Nici nu știam cum. Ar fi fost aiurea. Așa că Petre mi-a zis că nu era treaba noastră, însă într-o seară l-a întrebat din nou pe Câinele nostru de agenda moartei. Tata era la el în cameră, în fața computerului. I-a zis că văzuse poate o agendă, dar nu era sigur. Nu se ducea la ea acasă ca s-o spioneze. „Îți plăcea de ea?” l-a râcâit Petre. Câinele, cu nasul în computer: „Era cultă…Am treabă!”

„Era cultă, coaie!” l-a maimuțărit după aia Petre la mine în cameră. Adică îi plăcea de ea, dar păstra distanța? Ce putea să-i zică și tata… Cînd am făcut rost de un Playboy de la Grasul, Petre mi-a arătat o blondă goală care pozase cu curul în sus: „Ce cultă e asta!” 

Acel „poate” al Câinelui însemna pentru Amed că tata văzuse agenda. Restul n-avea importanță, adică avea o importanță mai mică dacă tata se culcase cu meditatoarea lui. Pentru el, nu pentru noi. Însă dacă tata i-ar fi zis chestorului că știa de agendă, cum s-a gîndit Petre, asta nu l-ar fi făcut pe polițist să-l lase în pace. Amed era convins că chestorul l-ar fi pus și pe tata pe lista lui, ca pe Luca și pe femeia aia. Însă puteam să facem altceva. Ne-am dus toți trei la un telefon public din Drumul Taberei și Amed a sunat la secție. A cerut cu chestorul. I-a răspuns o femeie: „Deputatul Luca la telefon!” s-a recomandat Amed și, când chestorul a ridicat receptorul și i-a zis „Cu poliția nu faci bancuri! Cine ești?”, i-a răspuns „Luca, domnul chestor, și știu de agenda aia a doamnei Surugiu!” „Ce agendă?” „Aia pe care i-ai furat-o din apartament, domnul chestor!” și a închis. În ziua următoare chestorul a chemat presa. Noi l-am văzut seara la televizor. „Vom lărgi aria de suspecți!”, a anunțat. Era cenușiu la față. Apoi a răspuns la câteva întrebări tâmpite. 

Mama l-a întrebat pe tata ce însemna lărgirea cercului de suspecți. „Că o să caute și după alții”, a lămurit-o Câinele. „Să mai caute și alți martori; pe tine te-a căutat destul!”, a ridicat mama vocea de parcă i s-ar fi adresat chestorului. 

  „Cred că polițiotul n-o să-l mai sâcâie pe tac-tu!”, i-a zis Amed lui Petre peste o jumătate de oră, când a venit la noi să ne întrebe dacă ne-am uitat la televizor. Însă după fix trei zile Câinele nostru a mai primit o invitație de la circa de Poliție. I-a adus-o de dimineață un jandarm. Eu m-am dus la ușă să deschid și ăla, cu cartea poștală în mână: „Să vină tac-tu, personal, că are chemare la Poliție!” 

Asta ne-a cam înmuiat mie și lui Petre încrederea în logica lui Amed. După el, însă, polițiotului îi mergea mintea cu două viteze. Cu prima, făcuse conferința de presă. Cu a doua, îi trimisese invitația Câinelui. Adică mai întâi se speriase. Când intrase în a doua, a vrut să afle dacă tata știa ceva de telefonul pe care i-l dăduse Amed. Pe noi nu ne interesa cum îi mergea ăluia mintea. Ne gândeam că ajunge tata la zdup pe degeaba. Nimeni din blocul nostru nu stătuse în pușcărie, ca să ne facem o idee cum era acolo.  Pe H nu-l luam în calcul; el fusese la școala de corecție și, oricum, nu era cu noi în grup, să-l întrebăm. 

Amed, în schimb, era liniștit – cred și eu, Câinele nu era tat-su… –, chiar dacă nu era sigur sută la sută că gioarsa aia de chestor nu înțelegea prin lărgirea cercului de suspecți să-l bage și pe tata în oala aia. Cel mai liniștit era tata – sau se făcea că e. Că după ce s-a întors de la întâlnirea cu chestorul și mama l-a luat de la ușă, să-i spună ce și cum, i-a zis că polițistul îi pusese cam aceleași întrebări, dar cu alte cuvinte. Atâta doar că atunci când îl întrebase din nou unde fusese în ziua aia, îi ceruse un răspuns pe ore, nu în general, ca prima dată. Noaptea, la ei în pat, mama l-a luat din nou la interogatoriu. Apoi, când să schimbe subiectul, tata i-a zis că e obosit. Și Petre în șoaptă: „Păi ce oboseală, coaie?” În noaptea aia l-am visat pe jandarm că venise la noi în vizită. Mama îi dăduse o gustare și el mânca de-a-n picioarele și-o întreba de ce s-a dus tata la bucătărie. 

Atunci îi mai venise lui Amed o idee de afaceri. I-a zis lui Efendi Ionescu să cumpere de la primărie fabrica de lapte, aia de luase foc și să facă acolo un mall. Emi era și ea în biroul lui Ionescu, lenevea pe canapea. „Un mall cu haine de firmă, Tuțu! Și pantofi!”. Ionescu: „Facem! Și facem reclamă în tot orașul!!”. Dar când pe Emi a apucat-o inspirația și s-a dus la ea în studio, Efendi Ionescu s-a dezumflat. „Să vedem mai întâi cine ia alegerile și discutăm. Că ne trebuie bani și pentru afacerea aia.”

Ideea lui Amed era bună, dar ar fi însemnat să bage o avere în fabrică, s-a apucat efendi să socotească. Mai întâi ca s-o cumpere, pe urmă ca s-o dărâme; alți bani ca să facă mall-ul și „După aia să ne punem pe așteptat să vină firmele de la Paris să-și deschidă butic în Militari.” Amed, care avea tot planul în cap, i-a zis că fabrica nu trebuia demolată. Doar să-i schimbe pereții cu unii de sticlă și să-i pună alt acoperiș. Și în timpul ăsta să le facă oferte firmelor. Când e gata mall-ul, doar să vină cu marfa. 

Efendi Ionescu ar fi avut el ceva bani, dar pentru o cheltuială ca asta nu s-ar fi descurcat fără credit la bancă. „Și să iei un împrumut la băncile din România…” Efendi cică dăduse din mână a lehamite. De când intrase în combinație cu înțelepții ăia ai lui, se îngrășase și nu-i mai stătea mintea la afaceri. Vorbea la telefon, ore întregi, cu prietenii lui de la Beirut și de la Cairo și cu cei care aveau afaceri în Libia. Fuma și bea cafele și-i întreba pe ăia cum e situația. Dar nu ca să cumpere și să vândă, nici ca să investească. Făcea socoteli politice și după ce le punea cap la cap se întâlnea în oraș cu omul generalului sau cu generalul însuși, când ăla era în București. Efendi i se lăuda apoi lui Amed că generalul era de aceeași părere cu el. Gaddhafi se descurca bine, diavolul: strângea șurubul. Totuși apăruseră și semne încurajatoare. Două dintre femeile din garda lui se împușcaseră una pe alta, în timpul unui antrenament la un poligon din deșert. Chiar dacă știrea asta nu răsuflase la Tripoli, ci tocmai la Cairo – se dovedea că zidul de fier cu care se înconjurase colonelul avea fisuri. Alta era că unul dintre băieții lui Gaddafi făcuse o beție cruntă la Paris, ceea ce îi supărase pe Frații Musulmani. Noutatea cea mai de luat în seamă era că medicul care-i întinsese pielea de față lui Gaddafi observase că-i tremurau degetele de la o mînă. Putea fi simptomul unui început de Parkinson, boală care nu se vindecă. „Dar nici nu se moare din ea…”, preciza cu tristețe efendi. Pe Amed începuseră să-l plictisească știrile lui efendi Ionescu despre colonelul de la Tripoli. Presupunea că și G se plictisea de ele, dar că le suporta fiindcă Ionescu nu uita să-i ducă și plicul gros cu dolari pentru cauză.   

Petre asculta chestiile astea fără să înțeleagă prea mult din ele. Dar bănuia că erau importante pentru Amed, dacă i le povestea. Și ca să nu mai asculte nimeni la ce vorbeau ei, în loc să stea pe mal, cum făcea Amed cu Ilașcu, se plimbau încet pe faleza de beton care înconjura lacul. Întâlnirile noastre de pe treptele din spatele blocului se răriseră.

De cînd se certase cu Amed, Ilașcu nu prea mai avea treabă nici cu ceilalți. Era și ocupat Ilașcu. S-a dus la Berlin, cu maestrul de balet, să vadă care era situația cu fetele de nu mai dădeau nici un semn de viață.

Maestrul l-a luat din București cu un Audi lung și cenușiu ca un ogar barzoi. Îl cumpărase cu acte în regulă!, s-a înfoiat maestrul la întrebarea prudentă a lui Ilașcu. Totuși a fost de acord cu tânărul său partener de afaceri: la Chișinău înflorise piața mașinilor la mâna a doua de furat. Le aduceau ruși, ucraineni și basarabeni de-ai noșri, săracii, care se duceau bunăoară la Berlin cu trenul și se întorceau la volanul câte unei mașini bengoase. Dar trebușoara asta se întâmpla și înainte, cu Volgi și Lade, chiar și cu Moskviciuri din întinsa Uniune Sovietică, ce știa domnul Ilie! Cam aceleași piersoane care se ocupau acum cu mașini din Occident, aduceau avtomobile din republicile unionale îndepărtate. Stăpânii lor nu plângeau după ele; ștabi, întorceau rublele cu lopata. Singura grijă a piersoanelor era ca ștabii de la care le luau fără să-i anunțe să nu fi fost pe mână cu bandiții de la Odesa, ori cu ăia din Siberia, care nu știau de șagă.       

Bătrînul balerin mai fusese la Berlin în persoană pe când Zidul era zid și băieții noștri serveau în Krasnaia Armia. Ce viață pe ei acolo! Ce plimbări cu folos pe ștrase. Și la Praga și la Budapesta și la Varșovia, că și pe-acolo fusese maestrul în turneu, să nu se usuce băieții de dor de casă. Propagandă, domnișorule! Ce dor, când ei dădeau șpagă la cine trebuia, ca să ajungă acolo, nu în Afganistan, ca eroul Ilașcu! Pe fetele noastre le trimisese tot în Berlinul ăla, dincoace de Zid. Le aranjase să stea în pensiune la niște ruși de încredere, familiști. 

La Berlin reperul maestrului era turnul de televiziune; îl vedeai de oriunde din oraș, ca pe Turnul Ieffel la Paris. Și-acolo fusese, când se pregătea o vizită oficială. Câtă șampanie frapată s-a băut în Războiul ăla Rece! Și cât caviar era pe mesele alea lungi ale destinderii. Domnișiorul Ilașcu auzise de Gromîko? Ăsta era Uniunea Sovietică, nu Brejnev! Bătrân din ăia fără vârstă; avea la degetul mic tot Comitetul Central. Când sporovăia așa, balerinul conducea mașina tot mai încet, până cînd a oprit-o de tot, înainte de o intersecție. Nu mai recunoștea străzile. Se schimbaseră firmele magazinelor, nu se mai descurca nici cu vitrinele, altele decât cele pe care le ținea minte, și zidurile blocurilor și ale vechilor case erau măscuite cu picturi golănești, graffiti, de nu mai înțelegea nimic din ele. Maestrul s-a dat jos din mașină, să întrebe cam pe unde se găseau. A încercat cu „Gavari paruski?”, lingua franca de pe vremuri. Se uitau nemții prin el ca prin nimic, în ciuda pletelor lui de artist și chiar și a mașinii Audi, de care se rezema mândru cu o mână. O mândrie care acum nu-și mai găsea locul potrivit. Printre mașinile parcate lîngă trotuar maestrul nu mai vedea nici unul dintre Trabanturile și Wartburgurile democrației estice, nici Volgile negre ale statului sau Ladele albe ale serviciului secret. Ilașcu s-a dat și el jos din mașină și a întrebat-o în engleză pe o tipă – până-n 25 de ani, blugi, tricou roșu cu moaca lui Che – cum puteau ajunge de acolo pe Gorkistrasse. Și asta i-a răspuns: „Ce pula mea, bă, te dai englez?”. Nici el n-o nimerise cu asta, că fata nu știa Berlinul. Și oricum nu asta aștepta ea s-o întrebe. Așa că Ilașcu s-a avântat pe nemțește în fața unui bătrânel care ținea șase doze de bere într-o mână și un baston în cealaltă: „Wo ist Gorkistrasse?” 

Rusul de încredere, Piotr, în maiou și cu niște bermude în carouri, a trecut la înjurături când a auzit de Liana: „Kurvia i siuka!” Apoi a râgâit de supărare și i-a cerut maestrului banii pentru cele două luni de chirie pe care artista lor nu i le plătise când se cărase de la el din casă. „Îl luase rusnacul de guler pe asociatul meu. Noroc că ciolovekul era matol!” De pe Gorkistrasse au ajuns la restaurantul unde Liana cânta sau mai degrabă cântase din gură și la balalaikă. Că dacă se mai producea acolo ar fi găsit-o rusnacul cu chiria. Restaurantul curățel și patronul, om fin, de-o vârstă cu maestrul, știa rusește, ceea ce l-a inviorat pe asociatul lui, căruia îi trecuse cheful de vorbă după ce-l zgâlțâise Piotr cel de încredere. „Rusoaicele, mă rog, basarabencele astea, or fi ele talentate, dar nu știi ce-au de gând să facă mâine!” li s-a plâns, destul de calm, dl. Bertholt. Liana îl lăsase baltă într-o seară. Își făcuse prima parte din program cu acordeonistul ei și se dusese în vestiarul din spate, să se schimbe pentru partea a doua. „O fi ieșit pe ușa de serviciu. N-a văzut-o nimeni. Rochia de scenă a lăsat-o în vestiar. Și pe rus la masa lor din restaurant. A întins-o cu balalaika și mandolina. A cântat un an întreg în localul meu și n-a zis măcar un Auf Wiedersehen!”, l-a citat Ilașcu. 

Apoi Ilașcu s-a uitat la Petre și a zis: „Să-i spuneți și lui Amed ce vă zic acuma!”. Și ne-a povestit cum a ajuns el cu maestrul la o secție de poliție. Tot pe întrebatelea au nimerit și acolo. Balerinul n-ar fi vrut să amestece poliția în treburile lor artistice. Avea o părere proastă despre această instituție, încă de la Chișinău. Și nu vedea de ce și-ar fi schimbat-o în această parte a Berlinului unde Poliția de acum fusese Miliția dinainte. Așa că au trecut în celălalt Berlin, la o secție de poliție adevărată, nu vopsită după ce căzuse Zidul. Maestrul rezema indispus un perete în timp ce Ilașcu a vorbit cu o polițistă roșcată, tunsă scurt. Venise să reclame două dispariții de persoane! Ca să nu greșească polițista numele fetelor, Ilașcu le-a scris pe o hârtie, cu litere de tipar. „Elsa Lazai” a citit el pe ecusonul de pe pieptul roșcatei care s-a apucat să le caute pe fete într-un computer cu ecranul mare, ca de televizor. Computerul roșcatei era un obiect respectabil din categoria celor pe care Poliția din București urma să le achiziționeze. Dar când polițista i-a spus că cele două persoane imigrante figurau în evidența poliției, dar nu ca dispărute, încrederea lui în Elsa Lasai a scăzut brusc. „Vă spun că au dispărut!”. „Vom verifica!” i-a zis încurajator-oficial roșcata și i-a cerut numărul de telefon, ca să-l anunțe de rezultatul cercetărilor. 

Când au ajuns pe stradă, maestrul i-a spus că el nu-și făcuse speranțe nici cu poliția astălaltă. „Sunt dotați!” l-a contrat Ilașcu, deși bănuia că Elsa nu dorea decât să scape de el. „Orișicât, la Moscova…, a început balerinul”. „La Moscova le-ar fi găsit miliția!”, l-a întrerupt Ilașcu. Adică așa ne-a zis nouă, că l-a întrerupt cu Moscova lui. Petre l-a întrebat ce-ar fi trebuit să-i spunem lui Amed. „Că le-am căutat pe fete! La fața locului!”. 

Toată căutarea lui durase trei zile, dintre care două, drumul, a calculat Amed, după ce Petre i-a zis ce ne povestise Ilașcu. Se făcuse că le caută pe fete după ce le trimisese de capul lor în străinătate. „Da, bă, da și părinții ăia ai lor…!”, i-a luat Petre apărarea. Amed: „Dacă ăia sunt proști și lacomi, trebuia să fie și Ilașcu la fel?”. „Atât l-a dus mintea, cu golanul ăla bătrân de la Chișinău. Și-o fi crezut că fetele alea se descurcă.” Nici Petre nu era convins de ce-i ieșea din gură. De fapt, se gândea la Cati care se făcuse independentă la 12 ani, dar și la Amed și la Ilașcu, care se apucaseră de afaceri de la 13 ani. Însă și lui i se părea că toată povestea asta cu impresariatul lui Ilașcu pute.