Revista Tomis

Péter Demény

Facebook
Twitter
WhatsApp

Portret

Lordul e bătrân și
trăiește singur în castelul
lui de trei camere și baie.
Ochii lui căprui se luminează
în fața de gravură pe aramă
când vorbește despre iubire
și alți poeți. Furia lui creatoare
s-a potolit, ne servește cu
ciuperci prăjiți și bere
belgiană. Cu vocea lui
ne arată amurgul din care
sosesc versurile sale și
unde se teme că va
ajunge fericit.

Aerul

Ioanei Both

Eu nu vreau o limbă perfectă,
decât dacă perfectă înseamnă
vulnerabilă, josnică, eroică,
îngâmfată, împopoțonată,
umană și animalică, erotică
și pornografică, mucegaiuri și
noroi auriu. Vreau s-o pipăi
și să urlu „este!” de fericire
că există pur și simplu, așa cum
nici aerul nu e perfect, eu cel
puțin habar n-am dacă e. Dar
este! și asta e tot ce contează,
și pot s-o respir și să conlucrez
cu ea în ale vieții. E perfect.

Cafea

Oare pot să mor liniștit,
poate chiar zâmbind, fără
teamă de cancer, schimbări
climatice, politicieni inepți
sau cinici, teroriști care
dau atentate mereu? Oare
am șansa să trăiesc încă niște
ani fără să-mi vuiască Satana
în inimă? Oare unde ești tu,
Dumnezeu dragă, când ar fi nevoie
de tine? Mă ridic din pat
în fiecare zi și trăiesc, iubesc,
mănânc și-mi fac nevoile. Asta e
toată speranța, asta e tot Dumnezeul.
Mirosul cafelei de dimineață, pielea
fierbinte a ei, soarele care se mai
arată din când în când, marea care știu
că unduiește. Trag nădejde că
o să mor zâmbind.

Două lumânări

Ne uităm la război din depărtarea apropiată.
Ne e teamă, dar butonăm încă,
apăsăm pe skip.
Încă mai putem face asta, încă ne mai
putem amăgi că nu ne pasă,
chipuri de lut ce suntem.

Încercăm să-i credem pe cei care
jură că nu va fi război. Adică
pentru noi, că-n vecini este.
Dar vecinul e departe.
Încercăm să ne înțelegem
cu moartea, să ne mințim
că imperiul va deveni un
ghem de empatie. Tancurile
râd în hohote.

Ce mai faci, războiule? Auzi,
am ceva să-ți spun. Dacă vii
pe-aici, pe mine nu mă căuta.
Ai doi anișori, dar ce mare te-ai făcut!
Se vede că vei fi un bărbat urât.

Din fericire nu ți-am cunoscut părinții.
Toți fluturii se întorc la noi de frică.
Toate răsăriturile se ascund în apus.
Ne e frică, dar încă ne trăim viața,
sau cel puțin așa ne amăgim,
supraviețuitori ai păcii dislocate.

Lingurița

Obiectele mele au fost de o tristețe
sfâșietoare, stăteau posomorâte și
necăjite unde le era locul, nu mai știam
cum să le înveselesc, voioșia lor a dispărut
pentru totdeauna. Și-acum observ cum
își recapătă personalitatea și lingurița cu
capăt verde devine într-adevăr lingurița
cu capăt verde, o entitate de sine stătătoare
care respiră fericit. Credeam că poți fi fericit
singur, negândindu-te la nimeni și la nimic,
clădindu-ți propria ta fericire, dar o mai mare greșeală
nici că se putea. Unde-i lingurița mea?!, strig speriat
când n-o găsesc, dar de obicei apare repede pentru
că e fericită și ea.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: