Pulbere umană

– E nevoie de două ore ca să ardă complet, zise ca pentru sine Alexandru Rotaru, în timp ce căuta cu privirea o porțiune mai curată de bordură ca să se așeze. Era obosit, venise cu trenul tocmai de la Cluj, nu avusese unde să se spele și sărise peste micul-dejun.  

– Peste tot numai scuipați, adăugă el, scotocind în buzunarele laterale ale hanoracului după punga de tutun. O desfăcu și scoase câteva fire, pe care le presără pe foița albă. Își rulă țigara privind în dreapta și-n stânga, mirat că nu-i dă nimeni nicio replică, deși erau în jur atâtea figuri cunoscute.

– Nu se face deloc curățenie în orașul ăsta, mormăi nemulțumit și rămase în picioare. La noi la Cluj… 

– Dar de unde știi dumneata că durează două ore? îl întrerupse un prozator cu fața rotundă și ochii spălăciți, pe la vreo 60 de ani, pe care-l știa de pe Facebook. Se uită lung la el, ca la o arătare bizară. 

– Din surse sigure, răspunse el cu un aer de om bine informat.

– Și care sunt, mă rog, sursele alea sigure ale dumitale? 

– Un reportaj la fața locului, răspunse tânărul a cărui siguranță sporise. 

Își aprinse țigara și continuă: 

– Un interviu cu fochistul crematoriului. Corpul arde la 1000 de grade Celsius, după două ore rămân cenușă și oase calcinate, care sunt zdrobite praf, așa a zis fochistul, cam un kilogram și jumătate de cenușă gri deschis, aproape albă. Cuptorul se preîncălzește, cadavrul este introdus cu capul înainte și gata. Pe acolo trebuie să iasă fum, arătă el cu degetul spre partea dreaptă a clădirii Crematoriului uman Vitan Borzești. 

Alexandru trase din țigară și expiră victorios.

– Haide, dom’le, protestă firav învinsul după câteva momente, chiar așa? 

– Chiar așa! Apoi cenușa se pune în urnă, iar rudele o recuperează din Sala comună. 

– Nu cred, încercă prozatorul să-și recâștige poziția. Voi le luați pe toate de pe internet și le dați drept adevărate. Lucrurile nu stau chiar așa, să știi. În viața reală…

– Dar cum stau? întrebă tânărul. Poate mă lămuriți dumneavoastră. 

– Vasile Borcan. 

– Cum? 

– Vasile Borcan e numele meu. Sunt scriitor, romancier. Am opt romane publicate. Ultimul a apărut anul trecut la Humanitas. Aerul amiezii, ăsta e titlul. 

– Cum… amiezii? Parcă știu că e amiezei, forma corectă, adică.

– E amiezii, cum să fie amiezei? Dumneata crezi că editura ar fi publicat un roman cu un titlu scris greșit? E amiezii toată ziua.

– În fine, vă știu, recunoscu el. Sunt Alexandru de la Cluj, recent premiat la…

Supărat, Vasile Borcan se făcu că nu-l cunoaște, deși îl știa prea bine pe Alexandru Rotaru, ale cărui poezii șocaseră prin limbajul licențios. 

– Alexandru și mai cum? întrebă el ridicând din sprâncene.  

– Rotaru! 

– Aaaa, acum parcă-mi aduc aminte, da, da, Rotaru de la Cluj, cu volumul ăla îndrăzneț de la editura asta nouă care e pe val, pe voi vă susținea Matei Damian și uite acuma… mimă el un suspin, străbătând cu privirea aleea care ducea spre clădirea principală. 

Alexandru dădu din cap a regret. 

– Da, pe noi, pe tineri, întări el mândru ca și cum toate reușitele generației din care făcea parte s-ar fi topit într-o singură voce, a lui. 

–  Pe noi ăștia mai bătrâni ne ura, zise Borcan. De parcă voia să dispărem cu totul, nu știu cu ce îl încurcam așa de tare. Păcat, altfel era băiat deștept, cult, serios. Nu?

– Era. 

– Bănuiesc că i-ai citit toate cărțile, insistă Borcan, iar privirea directă a bărbatului îl făcu pe Alexandru să se simtă stânjenit. Nu citise decât ceea ce scrisese Matei Damian despre el și câte ceva despre unii colegi și prieteni.

– Bineînțeles, minți el, cum altfel?

Apoi schimbă repede vorba: 

– Dar cum de ați venit aici dacă….

– Din considerație! zise Virgil Bocan și săltă puțin pe vârfuri ca să vadă dacă se apropie cineva să le deschidă poarta. 

Ceremonia era programată pentru ora 12, era deja 12 fără un sfert, dar lumea încă aștepta pe trotuar. În curte nu se zărea nicio mișcare. 

– Mă scuzați, interveni un tip scund pe care nici Borcan, nici Rotaru nu putură să-l identifice în scurta scanare mentală a pozelor de profil, știți cumva ce se întâmplă aici? Mergeam spre casă și-am văzut lume adunată … 

– E o ceremonie înainte de o incinerare, zise prozatorul. A murit un critic literar, urmează ca sicriul să fie scos în curte și …

– Aha, făcu străinul. Ce critic?

– Matei Damian. 

– Nu-mi spune nimic. Și cum s-a întâmplat?

– Accident de mașină.

– Ei, nu așa, îl întrerupse Vasile Borcan pe Alexandru. Lasă-mă pe mine să spun povestea!

 Luă poziție și începu: 

– Criticul a murit într-o zi obișnuită de marți, adică nu chiar obișnuită, se știe că marți sunt trei ceasuri rele și că se poate întâmpla orice. A făcut accident în drum spre mare. Nu se cunosc prea multe detalii în afara următoarelor: a fost singur la volan, a pierdut controlul, deși nu avea viteză mare, a intrat pe contrasens, s-a izbit de un camion și a murit pe loc. La momentul accidentului, nimeni nu știa că posesorul acelui Alfa Romeo cu număr de înmatriculare de București era chiar Matei Damian, așa că reporterii i-au zis bărbatul sau victima, ceea ce cu siguranță i-ar fi produs frisoane lui Damian dacă ar mai fi fost în viață. 

– Așa presupuneți dumneavoastră, îl întrerupse Alexandru. Eu știu că Damian era modest. 

– Ei, modest pe naiba. Unde ai mai pomenit dumneata critic literar modest? Dar lasă-mă să zic.

         Vasile Borcan se concentră o clipă și reluă, ca și cum s-ar fi aflat în fața unor pagini albe.

– … Când identitatea i-a fost dezvăluită, altfel au stat lucrurile. Rețelele s-au umplut rapid de imagini negre la profil, de citate, de lumânări arzând virtual, de mesaje de condoleanțe scrise pe pagina lui de Facebook. Era incredibil, șocant și neașteptat, mai ales că Damian abia împlinise 38 de ani. Plecase lin spre stele ultimul critic, singurul, marele critic literar, ca să se întâlnească în ceruri cu G. Călinescu, cu E. Lovinescu și eventual cu conservatorul Titu Maiorescu, au postat unii. Doar că Damian era ateu declarat, deci accesul lui în raiul criticilor, acolo printre îngeri, era subminat de felul în care trăise, adică luând în derâdere cele sfinte și demascând mecanismele perfide și abuzive ale puterii bisericești, au scris alții. Cei mai cuminți s-au limitat la un Dumnezeu să-l ierte! 

– Păi să-l ierte, zise străinul, hipnotizat de relatarea prozatorului. 

–  … La scurtă vreme au început și presupunerile, revărsate tot pe rețele: dacă s-a sinucis, dacă era băut, ce căuta la mare, de ce era singur, cine se duce singur la mare și de ce, poate că nici nu se ducea la mare, mașina era sau nu era a lui și multe altele de acest fel, tocmai pentru că se știu foarte puține despre viața lui personală, iar majoritatea sunt speculații care nu devin certitudini din lipsă de dovezi. Nici măcar nu se cunoaște data exactă a nașterii criticului, nici locul, habar n-avem de unde e. Prin urmare, faptul că abia împlinise 38 de ani e tot o speculație. 

Vasile Borcan făcu aici o scurtă pauză, dar doar pentru efect.

– Lumea literară părea cuprinsă de panică. Un freamăt bizar, o agitație nemaiîntâlnită până atunci, rezultat al amestecului de lucruri spuse și nespuse își făcea simțită prezența pe rețele. Nu mai avem repere, n-o să mai scrie nimeni despre noi, o să devenim invizibili, asistăm la moartea literaturii, e un moment de mare criză, s-a stins și ultima speranță și așa mai departe. Firește că erau și voci care nu se exprimau, doar luau act de decesul lui Damian și treceau mai departe. Erau cei reduși la tăcere de-a lungul timpului de critic, cei din taberele adverse, cei executați sau ignorați, cei care nu-și găsiseră numele în cele două volume de critică publicate de Damian în ultimii ani sau în cronicile săptămânale de pe platforma pe care o construiseră amicii lui mai tineri, absolvenți de Litere, cărora Damian le-a fost profesor și mentor.

– Bine, bine, dar cum de ați ajuns aici? 

– Răbdare! ridică prozatorul un deget. Imediat. Deci după două zile a apărut un comunicat în care se specifica faptul că trupul va fi depus la MNLR într-un sicriu închis, imediat ce va fi posibil.

– Unde? 

– La muzeu, dom’le. De asemenea, ceremonia de incinerare urma să aibă loc după încheierea procedurilor legale prevăzute în asemenea cazuri, fără nicio slujbă religioasă. 

– Ahaaa, acum înțeleg, se bătu străinul cu un deget pe creștet. 

– Da. Acest fapt a stârnit un val de reacții în rândul celor care au izbucnit satisfăcuți, fiindu-le confirmate astfel convingerile că acest așa-zis critic, care-și promovase gașca, nu reprezenta neamul românesc, nici valorile lui creștin-ortodoxe, prin urmare nu avea ce căuta nici la MNLR, nici la vreo altă instituție de acest fel. S-a făcut o petiție ca să împiedice depunerea trupului la muzeu. Cu ajutorul BOR, au reușit să pună presiune pe conducerea muzeului, care a revenit asupra deciziei și a ajuns la concluzia că de fapt nu era deloc potrivit ca trupul să fie adus la ei, ci că ar fi fost mai bine să fie depus în holul Facultății de Litere. Propunerea a fost însă respinsă de rector și calificată drept stupidă. Un asemenea eveniment ar fi putut provoca traume severe studenților. Până la urmă, familia a renunțat. S-a decis ca sicriul să fie adus direct la crematoriul uman, iar ceremonia să aibă loc în curtea acestuia. Deci iată-ne aici!

Străinul, amețit de atâtea detalii, își duse mâna la frunte. 

– Deci dumneavoastră sunteți scriitori? 

– Da, răspunse de data asta Alexandru, plictisit de lunga și pretențioasa expunere a lui Vasile Borcan. Suntem scriitori, profesori, veniți de peste tot, de exemplu eu sunt din Cluj și, fără nicio legătură cu ce se întâmplă aici, vă spun că orașul ăsta e infect. Da, infect. Pute, se dărâmă și pe jos numai scuipați.

Străinul îl privi uimit: 

– Nu știu, băiete, nu-i orașu’ meu, eu sunt din Turnu Măgurele. Își înclină capul spre stânga și, fără să-și dea seama, scuipă. 

– Uite! se repezi poetul, exact ce ziceam! 

Străinul se înfoie: 

– Hai-hai, mai subțire cu observațiile! 

– Deci, reluă el, tipul era important! 

– Care tip? întrebă prozatorul. 

– Ăsta, criticu’ de-l ardeți, ridică el glasul. 

– Puțin respect, vă rog frumos! se auzi din mulțime vocea unei fete cu ochelari mari, cu rame metalice aurii, care o făceau să arate ca o libelulă. Mai mulți întoarseră capetele și câțiva se salutară între ei dând din buze și înclinându-se. Acum că-i vedea mai bine, Alexandru își dădu seama că veniseră cam toți. Câțiva mai în vârstă erau mai aproape de poartă, adunați în jurul președintelui Iorgulescu. În lateral, spre mașinile parcate, îi zări pe unii din generația lui Matei Damian, foști colegi și prieteni, gașca lui, cum se spunea. Grupul de femei, din care facea parte și Libelula, era exact în centrul mulțimii. Lângă ele stătea țeapăn, cu capul plecat, fără să comunice cu nimeni, singurul scriitor care bătuse recordul la vânzări și ale cărui romane fuseseră traduse în vreo șapte limbi. Mai distinse și ceva editori și niște fețe de la ICR, pe care nu le știa prea bine, dar își mai consulta din când în când Facebookul ca să-și dea un refresh. 

Libelula se apropie de ei și îi salută. Răspunseră toți trei deodată, puși în gardă de aerul belicos al fetei. 

– Sunt Cosmina de la Avangarde, zise ea cu același glas ferm. Voi? 

Se prezentară pe rând, fără prea mult entuziasm. Alexandru își verifică rapid Facebookul și Instagramul, nu avea nicio Cosmina la prieteni, așa că abandonă, de teamă să nu fie luat la rost pentru impolitețe. 

– Te știu, i se adresă ea lui Alexandru. Ești Alex Rotaru de la Cluj. Mișto volum, înjuri cam mult, dar mișto! Am debutat și eu anul trecut tot cu poezie. Indignare. 

– Aha, făcu Alexandru. Cool. Și… merge?

– Merge, da, am cronici bune, dar mai mult din partea noastră, adică a celor care susțin feminismul queer, îi lămuri Libelula pe toți trei. 

Străinul o privi mirat. 

– Ce-i ăla feminism cuir? pronunță el chinuit și puțin afectat. 

– Nimic, îi răspunse Libelula, deranjată de ironia din glasul lui. N-are rost să facem acuma pe stradă teorie literară, să educăm bărbații, i-o întoarse ea tăios.

– Vai, dar sensibili mai sunteți voi, scriitorii, râse străinul. Mai ales… scriitoarele, poetele… 

– Adică ce vrei să spui? se repezi Libelula. Că noi, femeile, exagerăm?

Străinul tăcu, dar nici tăcerea lui vinovată n-o convinse pe Libelulă să renunțe: 

– În fond, ce căutați aici? E un eveniment privat. Sunteți scriitor? 

– O, nu, eram în drum spre casă și m-am oprit cu domnii. 

– Ca să ce? 

– Ca să aflu ce nu știam, răspunse el în doi peri. 

– Mai bine vă vedeți de treabă, îl sfătui ea. E un eveniment privat, nu e pentru curioși. 

– Deocamdată nu văd nimic privat aici, suntem în fața porții, pe domeniul public. Tot așa am stat și când l-au ars pe Sergiu Nicolaescu, zise el cu un glas înmuiat de nostalgie, cel mai mare regizor al nostru, a fost nedrept, dom’le, să-l ardă așa, ne-au ars toată copilăria – mi-au rămas în minte vorbele astea ale unui bătrânel cu care am stat atunci tot așa, în fața porții. L-au băgat pe undeva prin spate și l-au ars, am stat ca fraierii aici și am așteptat. Cam ca voi acuma. Toată copilăria… Nu avea dreptate? Ziceți și dumneavoastră, i se adresă el prozatorului.

– Da, mare regizor, aprobă Borcan. 

– Cel mai mare! 

– Un regizor de doi bani, habar n-avea ce e aia artă, interveni Libelula. 

– Cum să-l ardă așa, dom’le, ca pe un păgân? repetă străinul, ignorând vorbele fetei.

– Păi dacă așa a vrut el? 

– Ei a vrut, dădu străinul din mână scârbit. Nu cred. Ăsta de azi a vrut și el tot așa? 

– Tot așa, da, cum au mai vrut și alții, de exemplu Alex Leo Șerban sau Andrei Gheorghe, zise Alexandru. 

– Eu am fost o dată înăuntru, e sinistru, le șopti străinul. L-am păcălit pe administrator că sunt reporter și mi-a făcut un tur. 

Cei trei deveniră brusc foarte atenți. 

– E o sală mare, cu ceva bănci, apoi deodată niște săli mici, despărțite de pereți de sticlă, iar pe pereți o faianță albă, model vechi, cum era pe la spitale. Peste tot neoane, știți, e lumina aia care te obosește și te face să arăți mai rău decât în realitate. La subsol sunt cuptoarele, sunt trei, destul de înguste, dacă ești foarte gras, nu încapi în ele. Zgomotul e puternic, un zgomot de motoare și flăcări care-ți dă fiori. Apoi oasele sunt zdrobite manual pe o masă cu gaură, cu un pisălog imens de oțel, până rezultă o pulbere care încape în urna pusă dedesubtul găurii. 

Prozatorul își făcu cruce, Libelula se trase un pas în spate. Alexandru se simți deodată slăbit. Se așeză pe bordură și își scoase șapca. 

– Ți-e rău? îl întrebă Libelula. 

– Puțin, dar îmi revin imediat. N-am mâncat nimic azi, iar relatarea asta…

– Am eu niște covrigi, zise ea și scoase din poșetă o pungă roz. Ține! 

Libelula se așeză lângă el. Alexandru luă punga și îi mulțumi. Se întrebă dacă fata era doar feministă. I se părea drăguță, ar fi putut să o invite mai târziu la o cafea, dar partea cu queerul îl încurca. Și nici nu putea s-o întrebe nimic. Nu așa direct. Întâi să facă rost de Instagramul ei sau de Facebook, apoi… 

Prozatorul ar fi vrut și el un covrig, dar nu îndrăzni să ceară, așa că se uită la ceas și dădu semne de nerăbdare. 

– E cam târziu, mă duc să întreb mai încolo, poate știe cineva ceva. 

Străinul se ținu după el ca o umbră. 

Se amestecară amândoi prin mulțime, căutând lămuriri, dar nimeni nu știa nimic. 

– Se așteaptă, zise Iorgulescu către străin, butonând cu o mână un telefon cu taste, iar cu cealaltă slăbindu-și cravata. Nu știm nici noi nimic. N-am niciun apel ratat. Aaa, domnul Borcan, ia te uită, ce faci, domnule, mai trăiești?

– Trăiesc, trăiesc, maestre, răspunse prozatorul pe un ton forțat jovial. 

– Mă bucur, mă bucur, trăiești ca să publici sau publici ca să trăiești? glumi Iorgulescu și toți din jurul lui izbucniră în râs. 

– Și una, și alta, domnule președinte. 

– Foarte bine, zise Iorgulescu și îl bătu pe umăr. Hahaha! 

Vasile Borcan se sili să zâmbească și se întoarse la cei doi tineri, cu străinul după el. 

– Ei? întrebă Alexandru. 

– Nimic, răspunse Borcan. 

– Nici pe Facebook. M-am uitat și tot nimic. 

– Eu n-aș mai sta, mă așteaptă soția cu masa, se supără dacă întârzii, le zise Borcan ridicând din umeri ca și cum nicio decizie nu i-ar fi aparținut, deci nu i se putea reproșa nimic. Nu uitați, Aerul amiezii, mai zise el, în timp ce se îndepărta făcându-le cu mâna. 

– Mi se pare mie sau iese fum? întrebă străinul. Poate deja… 

– Hmmm, chiar așa, fără nicio ceremonie? Pe ascuns? Au zis clar, ora 12, în curtea crematoriului. Întâi ceremonia, apoi incinerarea. Nu se poate totuși să ne țină aici așa ca pe proști, zise Libelula. Nu văd niciun fum, nici nu simt miros. 

Lui Alexandru i se făcu iar rău, așa că își reluă locul pe bordură, dar își puse de data asta sub fund punga roz. Era convins că Matei Damian arde într-unul dintre cele trei cuptoare de la subsol și că asta era tot. Se gândi câteva clipe la criticul pe care nu apucase să-l cunoască personal, dar oricum niciunul dintre prietenii lui nu avuseseră acest privilegiu, așa că Matei Damian rămânea pentru ei… nici el nu știa exact ce. Pulbere umană, îi veniră în minte cuvintele din prezentarea de pe pagina de Facebook a crematoriului. 

– Miroase cam tare și iese și fum, se auzi un glas din mulțime. 

Fruntea lui Alexandru se umplu de broboane mici, apoi își simți hanoracul lipindu-i-se de spate. Mirosul îi pătrundea în creier, săpând acolo o amintire de care n-avea să mai scape niciodată, care o să se reverse prin textele lui ca un parfum straniu și otrăvit. Îi vedea pe ceilalți grăbindu-se spre mașinile din parcare. Fumul care se ridicase în aer întunecând parcă tot cerul plutea pe deasupra tuturor ca un balaur negru. Încercă să deslușească vorbele fetei care-l zgâlțâia: 

– Pleacă toți, haide, ridică-te! Fă cumva și ridică-te! Hai să mergem! 

Libelula trăgea de el ca o de o vită încăpățânată. Străinul îl apucă de un braț, fata de celălalt și îl săltară amândoi cu putere, până ce Alexandru, prea greoi și prea înalt, își îndreptă trupul străduindu-se să-și țină echilibrul. Apoi se lăsă în voia celor doi care continuau să-l tragă după el și văzu ca prin vis mașinile care se îndepărtau una după alta și balarul negru care-i urmărea.