Revista Tomis

Camelia Iuliana RADU

Facebook
Twitter
WhatsApp

te pot ajunge doar cu gândul

uneori visez cum ajung
în iarba de sub etajul camerei tale
și arunc pietricele în geam

sper ca sunetul repetat să te trezească
să mormăi ceva să deschizi fereastra
măcar în visul meu

pe sub betonul rece al blocului tău
aș zâmbi
mi s-ar vedea strungăreața
mi-ar fi teamă că vei închide fereastra
să nu intre țânțarii

mai încerc o dată
și încă o dată să te fac atent
sunt jos
jos de tot
în lume

tu dai de mâncare porumbeilor
le pui apă și semințe în fiecare zi
pervazul reflectă penajul lor violet
tu nu spui nimic

venind spre tine

timpul s-a încurcat între dungi albastre și albe
nu se mai aud scâncetele mării
nici mișcarea nisipului sub pasul pisicii

te-am găsit nici trist ca un sfârșit
nici fericit ca începuturile naive
doar îndulcit în carnea unui destin
primit așa
ca o cină banală a foamei

te-am găsit
sunt o Coco Chanel într-o zi de noiembrie
fermecată de maieul tău marinăresc

uneori noi

a fost frumos din partea ta să mă ajuți
ai reparat fotografia veche
stricată de anii mei
tu
frânt de oboseală
ai mângâiat ridurile hârtiei

parcă te aud spunându-mi
iar nu dormi pasăre de noapte
și ochii mei se fac mici
văd estompat prin oboseală
da, da
suntem mai tineri ca nicicând vreodată

suntem chit

te văd transpirat
cu burta de la bere ițindu-ți-se prin cearșaf
te văd cu ochii mijiți ironic
cum te enervezi sub privirea mea
te vad așa cum ești

cu firele tale albe din barbă
și cu multe
prea multe idei fixe
te văd lăudându-te și pedepsindu-te
cu aceleași cuvinte

îmi spui ca nu mă mai iubești
faci o pauză și continui viclean
dar încă mai țin la mine
apoi te întorci pe partea cealaltă
ca un zeu plictisit de propria nemurire

suntem chit la astfel de idei
pe care timpul nici nu le observă
bătându-ne ușor pe umăr
ca un vechi amic invidios

pe banca din parc

mi-am adunat brațele în jurul genunchilor
pe ei mi-am pus tâmpla
de jur împrejur iată
sunt
cu mine pe mine ținându-mă strâns
să nu fugi să nu te pierd

de m-aș desprinde cu un gest
ca un abur ușor te-ai ridica
risipit în pulberea toamnei

necunoscută în casa scării

eu aveam pământ pe picioare
toată noaptea umblasem la marginea orașului
unde câmpul trasează o limită văzduhului

eu eram murdară pe dinăuntru
inspirasem prea mult
prea tare
gândurile se făcuseră ghem
orbite de lumea de afară

eram
pasărea ridicată din malul plouat
voind să zboare iar
pe când penele ude o trăgeau în jos
în gura pădurii

eu aveam pământ pe picioare
toată noaptea umblasem la marginea orașului
nu m-a cunoscut nimeni
nimeni
deși aveam aceeași aluniță pe sânul stâng
aceleași lacrimi

apoi ai venit tu

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: