Când Dumnezeu sosea în satul nostru…
(fragment de roman în lucru)
Debutul schizofreniei pacientei Dana/Ileana – căci după două săptămâni de interviu cu pacienta am ajuns la concluzia că am de-a face cu schizofrenie – a fost unul polimorf, prezentând alternativ crize delirante și halucinatorii acute (bufeu delirant), stări de excitație maniacală (simbolizare excesivă), stări depresive atipice (ambivalență emoțională) și stări confuzo-onirice (delir crepuscular). Datorită intervențiilor Mamei Zina, a primit o rezervă personală, deși în prima săptămână nu i-a servit la nimic, pentru că nu a făcut altceva decât să alterneze halucinațiile cu ieșiri maniacale și disparițiile catatonice. În faza maniacală își urla replicile într-un dialog fragmentat cu Dumnezeu, care de cele mai multe ori se suprapunea tatălui. Dialogul devenea adeseori scabros, presărat cu detalii sexuale în care Dumnezeu-Tatăl era când părinte protector și duios, când violator sadic. De fiecare dată, contrastul și stranietatea erau asigurate de regresia vocii pacientei, care devenea copilăroasă, exagerat de mieunată, ca de puberă care joacă fără prea mare talent rolul unei fetițe de 4-5 ani. Spectacolul era deranjant chiar și pentru asistentele și asistenții cu cea mai mare experiență, care văzuseră cam tot ce se putea vedea în spitalul Obregia. Am adăstat adesea ca spectator unic al acestui spectacol – și nu folosesc gratuit termenul, urmând să dezvolt – în special în timpul nopții, când îmi puteam nota replicile în liniște, transcriindu-le în caiet. Sunt convins că asist la dramatizarea mitologizantă a unei traume nerecunoscute, la denudarea disocierii care a dat naștere acestei psihoze. Sunt, bunăoară, convins că piesa aceasta de teatru sacru face parte dintr-un proces de autovindecare a psihicului taumaturg. Mă interesează în special viziunile ca miteme sau noduri simbolice care poartă în ele anticorpii necesari vindecării. Așa cum se știe în branșă, sunt un adversar convins al dihotomiei sănătate-nebunie, adică sunt un freudian nerecunoscut, care crede în gradație și în rolul decisiv al cantității. Există în genunea din care vine vocea ei prefăcută un eveniment care i-a influențat destinul până în acest punct și care trebuie dezvăluit cu răbdare, în niciun caz grăbit în anamneză.
Dezvăluirea statuii Comandorului este însă un proces anevoios, pentru că nici măcar interviul inițial nu s-a încheiat încă, fiind fragmentat de frecventele prăbușiri în stază catatonică ale pacientei.
Prezența pacientei Dana/Ileana a trezit însă în mine – mișcare la care asist cu pasivitate uimită – energii pe care le credeam pierdute de mult: mă simt ca un arheolog care a descoperit pe fundul oceanului stâlpul totemic al unei civilizații dispărute, pe care o investighează de decenii. Sper ca Dana să fie piatra mea de la Rosetta.
*
Deși eram conștient că am de-a face cu o persoană al cărei nivel de educație e peste medie și cu o femeie de o sensibilitate exacerbată, conversațiile purtate cu ea în antractul dintre manie și catatonie sunt revelatoare cu fiecare nouă iterație. Am adesea sentimentul unei farse puse la punct de întreaba echipă a spitalului: apar în conversația cu ea elemente dintr-un amalgam hieratic cu totul personal, care îmbină mitologia traco-getică cu cea greco-romană, liantul dintre aceste povestiri fiind Dionysos. Nu văd cum ar fi putut ajunge toate aceste cunoștințe în capul unei fete în anul I de facultate, o țărancă, fată de preot fugită de acasă și maturizată forțat în mediul vieții de noapte bucureștene. Din ce știu, nu se țin cursuri serale de mitologie la Lido sau la Melody Bar. Trebuie investigat. Rămân însă cu starea de exaltare tinerească pe care fata asta brunetă, cu părul lipit de frunte din cauza transpirației ce pare să nu se usuce niciodată – mi-a transmis-o din clipa când a fost adusă în spital.
*
Până la urmă, cum vrei să-ți spun, Dana sau Ileana? Cum ai ajuns tu să ai două prenume? Cine și cum le folosește?
Nu știu dacă va răspunde, de multe ori comunicarea noastră ține de o doză de noroc pe care nu pot s-o stimulez. Ce știu, însă, e că se află în tărâmul de graniță dintre somnul bolnav și mania, furoarea sinucigașă. Privește fix în tavan, dar sunt perceptibile mișcări ale globilor oculari care-mi spun că urmează un traseu agitat al gândurilor. Conștiința se ridică ușor la suprafața apelor, ca un cetaceu biblic, gata să deschidă gura lui imensă și să înghită cerul.
Ileana e numele dat de Dumnezeu. Când Dumnezeu sosea în satul nostru, pentru serbările lui mici, între zilele 8 și 11 ale lunii Poseidon, ne adunam cu toții în jurul vetrei satului și acolo se ridica o scenă din șipci de brad pe care bărbații le pregătiseră din timp. Acolo urca Domnul, Zgomotosul, însoțit de femeile care-l urmau și noi ne așezam la rând ca să îngenunchem în fața lui și să ne primim numele. Gheara Lui ne zgâria fruntea și înțelesul acelui cuvânt arzător ne era cunoscut doar nouă, celor îngenuncheate, care apoi îl șopteam părinților noștri. Așa am fost botezată Ileana, primul meu botez, chiar de Dumnezeu. Al doilea nume l-am primit de la o vrăjitoare puternică, ca pe o cheie pentru a străbate neabătută regatul ei.
Și l-ai străbătut? Ai trecut neabătută prin el, fără a fi vătămată?
Zâmbește misterios. Boala a slăbit-o peste măsură, oasele feței îi împung pielea ca pe o foaie de cort, dar toate astea îi sporesc frumusețea, pentru că ochii verzi par și mai mari, iar buzele crăpate sunt umflate, de o senzualitate care mă stânjenește.
Vi se pare că sunt nevătămată?
Ce s-a întâmplat?
M-am transformat în pricolici. Menadă, ledă, tiadă, basaridă, mimalonă.
Cum așa? De una singură? S-a întâmplat ceva care să declanșeze transfomarea?
Ezită să răspundă inițial, dar insist cu privirea asupra ei până când se simte obligată să mă privească direct.
Am crezut că am în mine puterea zeului de a boteza prin iubire. Am iubit un bărbat care nu merita asta.
Rareori merită.
Mă privește uimită.
Ce e locul ăsta?
Un loc de odihnă și recuperare.
Știi ce a pățit Dumnezeu pe pământurile noastre?
Clatin din cap.
A vrut să traverseze pământurile noastre, în drumul lui dinspre Asia spre Europa. Sunt multe povești și diferă între ele. Cel mai mult îmi place aia în care Licurg, îmbătat de vinul lui Dumnezeu, încearcă să-și violeze mama, apoi, la trezie, cuprins de rușine și de remușcări, ordonă să fie arși toți butucii de viță-de-vie din regat, iar pe Dumnezeu îl alungă în mare. Din voința zeului, Licurg își pierde mințile și-și ucide fiul, pe care-l confundă cu un butuc.
Nebunia e voința zeului, nu poate fi vorba de odihnă și recuperare, ci doar de voință sau de lipsa ei.
Mă privește cu ochii înroșiți, roșu-verde. Ar vrea să mă apuce de braț, dar are mâinile legate de cadrul patului. Ridică ochii spre tavan și dispare.
*
Încerc să pătrund în logica acestei povești. Simt că dacă aș dubla-o cu o narațiune paralelă, rațională, aș rămâne exterior și impermeabil. Aici e nevoie de imersiune.
M-am mutat pe o perioadă nelimitată la spital, într-o rezervă nefolosită unde am improvizat o măsuță de lucru și un pat cu ramă metalică, care scârțâie din toate încheieturile. De când sunt conștient de existența mea matură am trăit cu nostalgia unei asemenea cămăruțe. Căldura, chiar și iluzorie, emisă de becul lămpii îmi arde fața și m-am obișnuit cu un joc solitar, înaintea culcării, și anume privesc lumina de aproape, forțându-mă să ignor flacăra care-mi pârjolește retina, până când am iluzia că văd înșiruirile de bastonașe și conuri mărșăluind înspre azimut, iar pielea pleoapelor se încinge, apoi închid brusc comutatorul și mă împleticesc spre pat, pe care mă prăbușesc în întuneric și privesc, cu ochii închiși, soarele de sub pleoape, soarele exploziv, galben ca o flacără proaspătă, și alunec în somn încălzit de astrul acela furat și închis în mine. E o senzație de familiaritate cu steaua care explodează, am mai văzut-o în adolescență, când am știut că sunt devenire și nu Eu. Acum știu la fel de bine că mă apropii de sfârșit, mai am cel mult zece ani de activitate, apoi vor surveni prăbușirea fizică, imobilitatea și probabil o moarte nedemnă, după cum au parte oamenii singuri. Dar soarele încă-mi oferă căldură, îmi dă și iluzia că drumul se prelungește, ba chiar că finalul, oricât de imprevizibil, va veni ca o împlinire, deloc atinsă de aripa putredă a acelui sfârșit umilitor pe care mi-l oferă rațiunea.
Somnul îmi e sfâșiat de strigătele care vin camera pacientei și mă smulg din căldura solară. Fug cu casetofonul masiv, Philips, singurul din spital care are și microfon, mă instalez lângă pat și pornesc înregistrarea, pe care o dublez cu notițele mele.
*
Dumnezeu s-a născut din pulpa tatălui. Mâinile lui dolofane au prins zgârciul viței de vie și l-au răsucit până când din vine a țâșnit sângele verzui-alburiu. Tata m-a legănat pe scăunel de când am început să plâng noaptea, când vedeam pe holul de lângă cameră icoana luminată de candelă, cu Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Nu plângeam de frică, mi-era milă de balaur, care avea cap de câine, cum arătau câinii noștri ținuți în bătătură, legați cu lanț și hrăniți cu coji de mămăligă. Atunci am început să scâncesc și mai apoi să tremur din tot corpul, la început de milă, și în continuare am simțit cum mă furnică toată pielea, iar furnicăturile se transformă în usturime, ca și cum mi-ar fi umblat furnici prin carne, furnici cu căngi ascuțite care dădeau să iasă din mine, dar în mod ciudat nu reușeau, așa că încercam să le ajut și-mi scărpinam pielea de pe pulpe până-mi dădea sângele. Într-o dimineață, când mă îmbăia mama în cazanul mare, din tablă și mi-a văzut rănile de pe picioare, a scăpat un țipăt, m-a luat în prosop și m-a dus în goană în biserică, la tata, ca să-i arate grozăvia. Tata era în prezbiteriu și a ieșit, roșu la față, cu părul vâlvoi, a clătinat din cap ca-n fața unei minuni și mi-a analizat îndelung rănile.
Are să mă îngrijesc eu de ea, atât a zis.
Din noaptea aceea a început să vină la mine și să mă țină-n brațe până dimineața, să mă țină pe scăunel. Câteodată-mi punea barba pe cap, mă învelea în barba lui ca-ntr-o pădure aspră. Barba îi mirosea a tutun și a băutură, dar nu-mi displăcea să adorm acolo, ascunsă de icoana luminată de pe hol.
*
Pacienta continuă să prezinte halucinații vizuale și auditive, manifestând porniri paranoice violente. În afara dialogurilor nocturne, pe care le poartă cu un interlocutor necunoscut, are asemenea halucinații diurne provocate câteodată de simpla rotire a capului la stânga sau la drepta. Cea mai mică mișcare îi oferă senzația unei mișcări-oglindă în cameră, îi provoacă ieșiri sălbatice, se smucește în legături până când își provoacă răni la mâini și picioare. Deși, spre deosebire de regimul nocturn, e conștientă de prezența mea, în timpul zilei e „conștientă” și de alte prezențe, care mie-mi scapă. Singura modalitate de a o calma este să mimez faptul că aș vedea la rândul meu ceea ce-i este accesibil doar ei. Mă supun câtodată acestui joc, cu toate că e unul periculos, pentru că merg pe gheață subțire, trebuind să ghicesc ce se ascunde în prăpastia nebuniei. Se întrevede însă o ușoară ameliorare, o diminuare a energiei psihice negative care-a îngenuncheat-o de la bun început. A fost un om fără supapă, care a ținut în ea și a acumulat atâta nefericire până când i-a devenit mai ușor să se înconjoare de fantome decât să respire.
Apare adesea un personaj pe nume „Filu”, despre care deduc că ar fi un spirit malefic, jucăruș, un copil-diavol cu trupul acoperit de păr scurt, ca de animal, care-o batjocorește și-o provoacă zi de zi până când se transformă pe de-a-ntregul și devine o ființă furioasă, cu spume la gură și ochii roșii. Am asistat la toată gama posibilă de psihoze, însă caracterul pur malefic al acesteia mă lasă zilnic fără nicio posibilă apetență spre teoretizare. Devin spectatorul unui dialog spurcat și mă surprind singur că ignor caracterul iluzoriu al acelei ființe invizibile, sunt atât de absorbit încât îmi notez cu liniuță de dialog replicile lor.
În jocul lor, Dana/Ileana este „Nuna”, o ființă regresivă, pe jumătate copilă, pe jumătate hierodulă, care se preface a fi scârbită inițial de propunerile și aluziile concupiscente ale lui Filu, pentru a ajunge să se înjure cu el birjărește, înainte de a recădea în starea catatonică. Nuna și Filu, tovarășii bătrâneții mele.
*
Dar mai apare o Dana, un personaj cu totul diferit de toate celelalte, căreia am început să-i spun în gând Zosima, pentru masca profetică pe care o abordează, din spatele căreia ies șuierând cuvinte venite din altă lume, la început indescifrabile, pentru a căpăta mai apoi o coerență pe care doar exercițiul ascultării mi-o oferă mai curând mie decât șuvoiului de cuvinte care țâșnește dintre buzele crăpate. I-am spus Zosima, nu după celebrul stareț dostoievskian, ci după legenda pustnicului din Rarău, despre care se spune că bântuie noaptea crestele și pădurile întunecate, cu barba și părul încâlcite, în care și-au făcut cuib păsări și mici animale și despre care se mai spune că prezice sfârșitul lumii. Vorbele Danei nu sunt apocaliptice, nu e eshatologie în narațiunea ei onirică, ci mai curând o astronomie sacră (de notat în caietul vernil). Mi-a fost greu să pricep de la bun început, pentru că descrierile ei fac parte dintr-o narațiune mai amplă, probabil înrudită cu cea despre Dumnezeul viței-de-vie, care însă este încă mundană, în ciuda aspectului compozit. Fluxul verbal din seria astronomică – deși trebuie să întăresc prin repetiție caracterul sacral al acestei geografii spațiale – e una lipsită de tramă, de o intrigă precum cea din biografia hieratică. Este o descriere exploratorie, a unor spații planetare pe care trebuie să le identific – motiv pentru care am pornit la rândul meu în căutarea tuturor cărților de astronomie disponibile, nu foarte multe, ba chiar am comandat telefonic întreaga arhivă a revistei Magazin, despre care știu cu certitudine că preia ca atare articole din presa științifică occidentală, pe care le traduce și le supune unei ușoare cenzuri.
Mă fascinează caracterul revelatoriu al fluxului inconștient, pare că pacienta ar repeta întru totul vorbele cuiva, îmi amintește de descrierile Pythiei, numai că în cazul de față nu e vorba despre niciun abur care să augmenteze trăirea, nici de ciuperci halucinogene, ci de o fată bolnavă, căreia un conflict meschin i-a declanșat o întreagă avalanșă de reacții tumultuoase. Nu-mi rămâne decât regretul că un asemenea caz misterios și, încep să cred, revelator mi-a sosit abia la bătrânețe. Acum zece ani chiar, mi-aș fi suflecat mânecile și aș fi lucrat ca un nebun – vorba vine – având în minte o nouă carte, o nouă conferință. Dar, cum se zice, la vârsta mea zece ani fac cât un secol, așa că schimbările din mine au fost mai radicale decât cele dintre, să zicem, vârsta de 20 și cea de 50 de ani. Nu sunt blazat, încă simt tresăriri sufletești și puseuri de energie, încă mă emoționează frumusețea, ceea ce a dispărut însă este voința de a poseda. Emoția estetică a devenit autonomă, nefiltrată sexual sau prin voința de putere – de notat în caietul vernil.
În sesiunea de aseară, mica mea Pythie descrie un spațiu sufocant, atât acvatic, cât și etern nocturn, de o imensitate ce nu poate fi percepută cu acuitate, doar simțită, așa cum percepi imensitatea spațiului pe vârf de munte, într-o noapte înstelată de vară.
La întrebarea mea „ce vezi în jur”, zâmbește ironic – ochii îi ține tot timpul închiși – și spune „nimic”, apoi continuă să descrie, deși așa ceva e indescriptibil, staza în care se află, existența catatonică a unui cocon, învăluit în vata umbrelor. Apoi adaugă că nemișcarea e autoindusă, pentru a economisi energia.„E frig, e tare frig!”
O întreb dacă se află în spațiu, dacă nu cumva plutește în spațiu, la care dă din cap, „Nu, nu e spațiu, e apă!”
Apoi dispare.
*
Aștept cu nerăbdare noua săptămână și apariția Pythiei mele. Noaptea nu mă mai retrag în cămăruța mea cu lampă incandescentă, ci mă culc pe patul alăturat, gata să mă trezesc, fie pentru o nouă rundă de teatru al atrocităților, când Nuna și Filu se întrec în a descrie scene abominabile, crime reale sau presupuse, din trecut sau viitor, fie pentru un nou episod din Apocalipsa Danei, în care să-mi descrie mișcările acelui cocon uriaș, prins în vata înghețată a unui spațiu claustrofobic. Când începe să șuiere, apăs butonul de înregistrare al casetofonului, întind mâna după ochelari și încep să notez. Din când în când îi umezesc buzele cu o cârpă înmuiată-n apă.
Cine va citi însemnările mele se va întreba însă ce se întâmpla cu Dana în scurtele episoade de normalitate, diurne, pentru că au existat și acelea. Încercăm să recuperăm împreună datele din trecutul ei, ocolind deocamdată zona noroioasă a copilăriei și concentrându-ne asupra adolescenței de fugară, asupra episoadelor aproximativ luminoase din scurta ei biografie (nu există biografie scurtă, bogăția genului se raportează la intensitate, nu la evenimențial – de notat în caietul vernil).