Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Constantin Abăluță

Romanul

în loc să conspir am scris un roman
în loc să-l public l-am dat unui om în autobuz
i-am zis să aibă grijă de el până vin să-l ridic

Andrei Codrescu

Țin într-un plic închis ermetic
romanul (dactilogramă) unui prieten mort.
Văduva lui l-a luat cu ea
prin țările pe unde a peregrinat
apoi revenind la București
mi l-a dat mie să-l citesc și a dispărut.
La rându-mi l-am ținut
peste tot : în beci
în debara în balcon
prin toate cele trei case
în care pe rând m-am mutat.
L-am pus în alt plic
mai mare și mai ermetic
întrucât căpătase un puternic
iz de igrasie.
Am încercat să-l dau unor prieteni
de-ai mortului care cândva
se oferiseră să-l publice dar soția
nu le dăduse voie din nu
știu ce motiv –
așa că nu-mi cereți nici mie
să știu din ce motiv
nu-l arunc
și nu-l dăruiesc nici
primului polițist întâlnit.

Fluturele din perete

lui Dan Mihu

În peretele odăii mele trăiește un fluture
pe care nu-l vede nimeni niciodată.
Noaptea întreprinde câteva zboruri rapide împrejur
prin celelalte odăi, foșnește prin casa scării
întârzie pe trepte, rătăcește prin pod printre bârnele vechi
apoi coboară liniștit, se retrage
în peretele lui care e acela
al odăii mele, singurul perete pe care nu-i agățat
nici un tablou.
Ziua, de obicei, stă ascuns.
Cred că e un fluture alb, căci noaptea când mă trezesc întâmplător
văd văluri albe tremurând în odaie,
o clipă doar, apoi adorm la loc.
Dacă ar fi un fluture negru nu l-aș vedea noaptea.
L-aș vedea ziua. Dar ziua nu văd decât peretele alb
și atât. Poate că nimeni nu vrea să-mi spună,
poate că însuși peretele odăii mele e un fluture uriaș
care bâjbâie noaptea prin toată casa
încercând să iasă afară în noapte, să evadeze,
să nu mai știe nimic nici de mine nici de casă,
nici de tablourile fără noimă atârnate de ceilalți pereți.

Afară în noapte, fluturele, peretele odăii mele…

Periculos expus

insistent
un greier
renovează noaptea
eu stau pe mal și-ncerc să nu mor
până când lucrarea lui
nu-i dată-n folosință

dublă realitate
odaia mea și cerul
pe masă o farfurie un pahar
un scaun un prieten

periculos expuși vieții mele

Câteva zile ploioase

„Azi am primit vestea că viața-i fragilă”
am alegat pe străzile orașului până la stăvilar
în grădina botanică un vagabond mi-a dăruit un fruct necunoscut
în metrou am perforat cartela și-am scris pe ea o poezie
apoi am lipit-o într-un ziar peste poza
unui înalt demnitar care vorbea mulțimilor
extaziate ori exasperate
am aprins veioza dar becul zbanng s-a ars
în sufragerie parchetul pocnea conștiincios ca un acționar
al cutremurului care va veni
pe ferestre umbre de copaci și-n piept
acea depărtare-n care se scaldă intrușii zilelor ploioase
când fulgerul se-abate pe scăfârlia de neon a stației de metrou
fulgerul coboară scările rulante și mi-e frig sub limbă
și cuvintele îmi ies cu greutate abia în mileniul următor

Poem iminent

eu sunt anticarul evacuat din librărie
eu sunt cele 15.000 de volume aruncate în stradă
eu sunt câinele care urinează pe ele
eu sunt primarul care nu vrea să știe de nimic
eu sunt președintele care mărește bugetul apărării
eu sunt ploaia care cade în tot orașul ocolind mormanul de cărți
eu sunt pâlcul de vrăbii ciugulind printre volume
eu sunt copilul mut care fură o carte și fuge cu ea prin ploaie
scoțând sunete de prunc părăsit
eu sunt fulgerul care aprinde o carte și vâlvătăile
cuprind tot mormanul
eu sunt politicianul care perorează cu sigla partidului său pe tricou
eu sunt aceste litere în care mi-am îngropat sufletul
pe degeaba căci vine regele golului
și-mi suflă în ceafă o bacterie premiată în spitalele patriei
eu sunt croaziera aceasta fără sfârșit a lucrurilor și ființelor
în lărgimea inimaginabilă și fără sens a universului

Pieptenul

În această dimineață velină de primăvară
țin în mână un piepten
neștiind dacă să-l trec prin păr
sau să-l arunc pe fereastra deschisă
a casei de vizavi sau să-l așez delicat
într-un pahar cu apă
pe care să lipesc o etichetă cu
cuvintele „statuia libertății” ori
„arbeit macht frei” sau în egală
măsură „laptele de mamă nu se
recoltează duminica” text pe care-l
citisem într-o vitrină din cluj pe o plăcuță
imediat sub inscripția protectoare ÎNCHIS

La urma urmei copacul
căruia îi cad frunzele ori
colonia de termite găsită în interiorul
marii oglinzi a unui castel de pe
valea loirei ori chiar acel bunăseara
pe care ți-l dă cineva necunoscut
pe o stradă mărginașă unde case umede
erup ca o acnee
în fond Virajul
pe care-l ia o fereastră pe pielea
trecătorului grăbit
colecția de ziare care-mi întomnează surâsul
Viroza acestui balcon
Fumatul oprit al acestei lunete
Clasificarea zecimală
a acestui picior în ghips
nu sunt prezumate
de acel arc pluriform pe care-l lasă
în praful de pe masă pieptenul
atins neglijent de mâna în trecere

Voi aduce ca
argument faptul că rareori
poți nimeri cu mâna într-o
găleată cu clei E pur
și simplu scandalos cât de
neutre și de plicticoase pot fi
mâinile umane Ele parcă cer cu tot dinadinsul
cartonașe galbene
pe care la un simplu fluierat le
saltă în sus fără să riște nimic
Confuzia începe atunci când
fluieratul nu vine și degetele sterpe
macină nervos cartonașele galbene
și în cele din urmă le leapădă pe jos Recunoaștem
în acest comportament
furia unui copil care taie nasturii de pe paltonul tatălui
și-i aruncă prin cutiile poștale
ale vecinilor apoi se culcă liniștit sub
becul aprins din bucătărie ca-n vârful unui sicomor

Cât despre pieptene ce pot
să mai spun? A trăit
a așteptat în palma umedă a frizerilor și
a fost văzut apoi într-o cameră
cu un prosop în gură
Vântul bătea și arcul pluriform
scrijelit în praful de pe masă
a fost spulberat Noapte
bună

CITEȘTE ȘI

GABRIELA PANȚU

GABRIELA PANȚU și-a cumpărat primul aparat foto digital în anul 2016, iar în anul 2017 a absolvit cursul de fotografie al profesorului Radu Grozescu. Gabriela abordează, ]n special,  fotografia de portret și nudul artistic, fotografia de stradă și fotografia de arhitectură. Lucrările Gabrielei Panțu au fost expuse la Mia Photo Fair, Milano (2019); Bucharest Photofest (2020); The Photohouse,  Israel (2021);

Citește mai mult »

Camelia Iuliana RADU

te pot ajunge doar cu gândul uneori visez cum ajungîn iarba de sub etajul camerei taleși arunc pietricele în geam sper ca sunetul repetat să te trezeascăsă mormăi ceva să deschizi fereastramăcar în visul meu pe sub betonul rece al blocului tăuaș zâmbimi s-ar vedea strungăreațami-ar fi teamă că vei închide fereastrasă nu intre țânțarii mai încerc o datăși încă

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: