Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu

Maria Tănăsescu  a studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. A publicat proză scurtă în antologia Izolare (2020) și a tradus numeroase cărți pentru copii și adolescenți, dar și proză scurtă semnată de Guadalupe Nettel. Cu o activitate de peste zece ani ca traducător, redactor și interpret, a coordonat mai multe colecții de literatură pentru copii la diferite edituri din țară, iar în prezent este editor de carte și locuiește în București.

Alexandra Rusu a studiat literatura la București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, și la Berlin, European College of Liberal Arts. A coordonat mai multe colecții de ficțiune străină, la diverse edituri din România. A publicat două cărți pentru copii: Cartea năsoaselor, un basm contemporan (2022) și Huptilup: O poveste megatare cu un burete de mare (2022), o poveste pe tema neurodiversității. 

Textele ce urmează fac parte din epistolarul purtat de Alexandra și Maria și anticipează apariția unei cărți scrise la patru mâini, cum nu s-au scris prea multe în literatura noastră recentă.

,,Istoria se face cu simboluri și cu corpurile care au acceptat târgul.“

Dragă M.,

Toate femeile din Egiptul antic au același păr și aceleași codițe la ochi ca tine. Au nări, dar nu au sfârcuri, au sprâncene laminate, degete fără unghii și bijuterii uriașe. Sunt toate la fel. Bărbații, zeii, animalele, totul e standard, repetitiv și imobil. Ca viața, o să spui tu, ca moartea, o să spun eu, ăsta fiind unul dintre locurile unde pare că nu ne înțelegem. Îmi place pictura egipteană, în special cea tombală, așa bidimensională și lipsită de perspectivă cum e. Îmi inspiră încredere. O dată pentru că posturile lor rigide, înțepenite, neverosimile, pieptul deschis către privitor și capul întors din profil, cu mâinile răsucite să zicem către stânga și trunchiul perfect blocat către înainte, mi se par foarte realiste, în ceea ce mă privește strict. Corpul meu care nu se vede chiar așa se mișcă, astea sunt pozițiile în care mă trezesc, foarte rar s-a întors cu totul în aceeași direcție. Deși mie mi se pare absolut realistă maniera, pot înțelege părerea unora că e o artă oarecum convențională. O pot înțelege, dar n-o împărtășesc. Dezinteresul pentru așa-zisa fluiditate și așa-zisa naturalețe a corpurilor, ca și împăcarea eficientă cu maniera asta mai simplistă de a le reda, arată doar care erau prioritățile lor. Sigur că era o artă comandată și atunci prioritate aveau statutul, puterea, societatea și locul tău în ea. Dar eu mai cred și că aveau vieți scurte și lucrau sub presiunea faptului că nu au timp. Ce nevoie ai să ridici în slăvi corpul într-un mormânt, sis, ce nevoie ai să-l reprezinți fidel sau să-i dai vreo mare atenție, când pe tine te preocupă chestiile veșnice din ziua în care te-ai născut. Corpul e primul tăiat de pe o asemenea listă, surpriza e ce rămâne. Statutul, de exemplu: îl iei cu tine în mormânt și îți asigură posteritatea. Istoria se face cu simboluri și cu corpurile care au acceptat târgul – de-asta eu în cifre, procente, reprezentări istorice, etichete curate și doctori n-am avut niciodată încredere. 

So yeah, unii oameni din Egiptul antic își petreceau viața, care am convenit că era scurtă, trudind la mormintele altora, iar alții, cei mai importanți, inspectând periodic și salivând la propria viață de pe perete. Un fel de Facebook sau Instagram tombale pline de glorie, un fel de filtre aplicate cu multă trudă de alții peste întreaga viață a unui potentat, de savurat doar atunci când ea se va fi terminat. Buni creștini, egiptenii ăștia, sau noi buni egipteni, în fine. Ca veche egipteancă, ce să aleg și eu să reprezint pe perete, ce să standardizez și cu ce să mai și delectez posteritatea? Cu ce e exemplară viața mea sau reprezentativă pentru clasa de mijloc, ia să vedem. Păi mai întâi aș fi eu mică, în ‘86, dormind cu căciulă în casa de la Constanța și inspirând aerul radioactiv de la Cernobîl, care se vede venind ca și cum ai răzui un diamant dinspre Ucraina. În următorul panel sunt eu în anii ‘90-2000, cu platforme și unghii negre, cu părul blond numai bucle și cu codițe de tuș la ochi, alergând pe tocuri și fluturând un bilet de avion ca să plec la bursă în Germania, bilet cumpărat de o prietenă de familie care avea bani fiindcă era amanta unui fost ministru – iată-i și pe cei doi făcând sex oral, mai exact el ei, ca să se înțeleagă de unde am banii să zbor cu Lufthansa și să studiez artele liberale, reprezentate printr-un logo. În ultima scenă, pentru că nu e atât de greu de fapt să ne povestim viața în doar trei picturi egiptene, aș vrea să apară tot sexul pe care nu l-am făcut, cu o mulțime de bărbați și femei standard, aproape identici, în mijlocul unui uriaș orgasm comunitar.

Îmi lipsesc dovezile arheologice, dar sunt convinsă că egiptenii mai strecurau și șopârlițe printre simboluri, își băteau joc de convenții și prelungeau puțin linia de la coada unicului ochi, sau băgau vreo coadă de păun ca mesaj pentru un fost iubit. O deviație standard, ca iubirea, nu se poate să fi lipsit, tu ce zici? 

Alex,

Îmi vine să exclam la textele astea care vin după pauze lungi și care deschid șantiere arheologice noi și ramificate. Ți-aș așeza un semn al exclamării după nume sau vreo altă marcă a urgenței, a poftei, a sindromului replicii la cald sau cum altfel să numim noi lumina care se aprinde în cap de câte ori apare un text nou aici, care forțează trasee neuronale noi, scântei sinaptice care se cer oglindite pe loc.

Vreau să mai dau târcoale textului înainte să răspund. Vreau să observ că, pentru cineva care a studiat artele liberale la Berlin, jonglezi binișor cu metafore matematice. Vreau să observ că proza ta nu e niciodată subfebrilă și că gândul nu e niciodată despărțit de carne, de la tine am învățat asta, sora mea neînfricată, fără codițe la ochi.

Aș vrea să îți deturnez atenția de la egiptenii antici către grecii antici; am văzut de curând un cimitir de copii pe malul Mării Egee: urne mici, aproape perfect conservate, amfore care păstrează cenușă de acum 3-4 mii de ani, un adevărat necropolis în culori încă vii, pattern-uri din inimi turcoaz, întretăiate de linii naive în zigzag.

Pe mine, una, mă captivează ce se întâmplă în epoci mai târzii, când se descoperă tehnica vaselor decorate cu siluete negre, longiline și simbolice aproape, niște umbre, niște idei care par că aleargă unele în urma celorlalte, fără să se întâlnească. În plus, lumea Greciei Antice fusese zguduită de apariția Secțiunii de Aur; se spune că a fost un șoc așa de mare pentru pitagoreici, încât au sacrificat o sută de boi. Simetria perfectă, formulele matematice care legau corpul uman de univers, proporțiile ideale ale castelelor de distanța de la sâni la ombilic: un biet număr irațional, cu un număr infinit de zecimale, care nu se repetă niciodată a schimbat istoria, arhitectura și felul în care ne uităm la corp. E și asta ceva.

Acestea fiind zise, eu cred că pe vasul meu cu două toarte aș fi rămas împietrită ca omul vitruvian, blocată în infinitatea posibilităților; aș fi ales să fiu reprezentată cu tot ce s-ar fi putut întâmpla, cu tot ce am crezut că se întâmplă, cu tot ce plutește în laptele tulbure dintre veghe și somn. Mereu adormită între întâmplările necoapte și mereu fugărită de Hefaistos pe măgar, înconjurat de satiri și de menade.

,,Forme radicale de viață”

Sora,

Erau peste patruzeci de grade în ziua când am cunoscut-o pe Élodie. Cu șase luni în urmă, făcuserăm o rezervare online la acest resort de cinci stele, un lux pe care ți-l poți permite, ziceau, era o ofertă și părea un paradis, eu nu mi-am imaginat decât niște perdele albe la niște ferestre înalte și cum flutură ele în bătaia brizei. Așa că am zis hai, mai ales că aveam anulare gratuită – o posibilitate paradisiacă, te poți juca la infinit de-a vacanța doar ca să anulezi la termenul-limită fără un minut. În ultima zi de răzgândire fără consecințe, m-a bătut gândul să folosesc joker-ul, să anulez cu satisfacție, mersi, dar nu mersi, și să luăm ceva mai în genul nostru, o căsuță lângă o bucată de plajă cu pietriș, unde știu că am fost fericită. Dar frica e un sfetnic rău, la fel și ofertele de vacanță cu poze în care se văd doar cocktail-uri cu umbreluțe și -50%. La sută ăla e șarpele. Nu am anulat, pentru că pozele lor fără viață mă făceau să mă simt safe ca într-un cerculeț magic, nimic rău nu se poate întâmpla aici. Nimic rău nu se poate întâmpla pentru că toată lumea e deja moartă, am zis cam la douăzeci de minute după ce am ajuns, intrând de la patruzeci de grade la nouășpe, nouășpe pare să fie temperatura preferată a bogaților, btw, în bătaia unui aer condiționat ca o furtună cosmică, privind pe ferestrele într-adevăr uriașe către o mare cu valuri de clor și nisip de plastic. Prin a treia zi, după micul dejun în care nimeni nu se privea și o tentativă de înot în piscina unde nimeni nu se uda pe păr, am luat copiii și am demarat în trombă. Niște evadați de lux sperând să nu-i urmărească nimeni ca să-i aducă înapoi în cătușe cu puf. Ne-am luat porcării din supermarket și am mâncat pe banchetă, ne-am descălțat, am bârfit resortul și am așteptat ca viața să reînceapă. Eu am un fel de orgoliu că știu unde să duc copiii ca să se distreze, că am idei, cum ar veni, că sunt o mamă amuzantă și, într-un cuvânt, bună. Mi-e greu să fiu o mamă bună, dar nu puteam să dezamăgesc, așa că am condus operațiunea până la un lac cu broaște țestoase, o rezervație naturală minusculă, unde ne-au întâmpinat doi câini uriași, care rodeau niște carapace groase, acum goale, lucru ușor straniu pentru noi care eram pregătiți să le vedem pe locatare mișunând cât se poate de vii. Ce drăguț e, dar pare sărac, a spus prietena copilului despre unul dintre câini, lucru care n-a împiedicat-o apoi să se lase efectiv spălată cu salivă de ambele patrupede. Să nu vă fie frică, ne-a zis Élodie, care stătea la umbră pe un prosop, cu niște conserve lângă ea, părul încâlcit, pielea bronzată și strălucitoare. Nu prea știu engleză, tot timpul uit, a mai zis un pic iritată, așa că am lăsat de la mine și am întrebat-o, în franceza mea ezitantă ca o fetiță neiubită, de unde e. 

În fiecare zi îmi sun părinții să le mulțumesc că duc viața pe care o duc, a zis ea la un moment dat, de la optișpe ani merg cu rulota prin Europa, Asia, și în Africa am fost. Vara asta cel mai rău a fost în Albania, un bărbat a venit la mine și a încercat să mă apuce de pizdă, doar pentru că a văzut că sunt singură cu rulota, dar în rest oamenii sunt drăguți, poate credea că sunt o vagaboandă, ce poți să-i ceri. Înainte să am rulota, luam paișpe pastile pentru epilepsie pe zi și tot aveam crize. Acum iau patru și fac o criză pe an. Am o viață frumoasă, ei sunt familia mea, a zis despre câini, apoi a început să ne arate ce știu să facă, un spectacol de circ adevărat, cu ale-hop și triplu salt canin în aer. Copiii erau uluiți, deși fi-miu era intimidat de franceză, care i-a provocat multă suferință, iar prietena lui, de toată treaba, de rulotă, de hainele hippie și de privirea oblică a lui Élodie. Fata asta nu zâmbea ca să te oglindească și nu dădea prioritate copiilor, nici în conversație, nici în fața câinilor. Poate n-avea chef să-și amintească de vârsta lor, de cele paișpe crize pe zi și de ura fratelui mai mic față de sora lui din filmele de groază, care se învinețea și se dădea cu capul de masă. Nu-mi lipsește nimic, poate doar să înot în mare, că e periculos singură și încă n-am găsit o soluție. Hai cu noi, înotăm împreună, i-am zis, vin cu tine, o să tac și o să-mi văd de treaba mea, doar cu coada ochiului o să mă uit pe unde ești. Sună bine, a zis, dar nu pot lăsa câinii în rulotă, e prea cald acum, nici rulota n-o pot muta, unde parchez? Vii cu noi cu mașina, dar ce fac cu câinii, păi ne înghesuim, ah, dar sunt mari, nici măcar nu știm pe ce plajă avem voie cu ei, nu-i nimic, a zis, mulțumesc că te-ai gândit, lacul ăsta e marea mea, mi-e foarte bine aici. 

Nu am știut ce altceva să fac decât să-mi scot o brățară de la mână și să i-o dau, într-o încercare disperată de a o proteja. Eu mă cunosc foarte bine, a zis. Ca să mă cunosc, am încercat totul. Acum știu cum să trăiesc. Ne-am spus pa-pa de vreo cincizeci de ori, în toate cele trei limbi. Apoi Élodie a plecat spre Mongolia, iar noi ne-am întors în resort, fiecare cu familia ei, cu cercul ei de cretă, cu centura ei de siguranță. 

Acuma, sora, să-mi spui tu: cum ar fi fost să înotăm împreună? Ce-am fi putut face cu câinii? Și unde am fi parcat? 

Sis,

În chestiunea parcărilor, la fel ca în chestiunea călătoriilor, mă tem că sunt o ființă mai curând limitată. Vezi tu, prefer să cred în teza unei emisfere dominante în loc să-mi bat capul să parchez lateral stânga și, dacă nu simt că ar încăpea lejer două mașini, nu parchez nici lateral dreapta. Cred că formele extreme de curaj sunt forme radicale de viață, care se pot experimenta doar pe insule, în rulote fără centuri de siguranță, care probabil că nici nu cunosc modul marșarier.

Când plec de acasă, în afară de faptul că pe harta creierului se incendiază zonele care răspund de orientarea în spațiu, mă uit cu atenție la ceilalți presupuși călători. Și între ei se desprinde o anumită tipologie, să o numim a experților. De obicei femei tinere (dar am văzut și vârstnice), care dețin rețeta precisă a unei vestimentații relaxate – sandale de trekking, pantaloni (foarte) scurți, borsetă perfect reglată în jurul taliei, până și elasticul care prinde neglijent părul face parte din aceeași arhitectură care susține călătorul perfect. Trebuie să știi despre mine că eu sunt, în cel mai fericit caz, stângace, în cel mai nefericit, strident ieșită din peisaj. Așa cum ele par să aibă un destin de globetrotterițe nestingherite de veșminte, la fel par eu să circul prin lume cu blestemul inadecvării. Pariez că, dacă aș fi fost un călugăr de secol XI, bântuit de obsesia de a ajunge la mormântul Sfântului Iacob pe Camino Frances (și aș fi fost!), sandalele mele de sfoară ar fi putrezit primele, aș fi rămas primul fără apă și rasa m-ar fi incomodat până m-ar fi luat dracii.

De obicei, când îți scriu, fiecare paragraf e infuzat de anticiparea răspunsului tău, îl include așa cum mitologia îmbrățișează prietenia, iar uneori n-o mai lasă să respire. Mă întrebam, când urca fetița săptămâna trecută într-un balon cu aer cald deasupra unui oraș străin, la ce ai da drumul mai întâi dacă ar trebui să mai eliberezi din greutate: la prietenie sau la mitologie?

Dar să ne întoarcem la ale noastre: a noastră e intimitatea, eu ți-am făcut loc în scrisul meu, scriu într-un anume fel doar pentru tine, construiesc acolo limbaj, stil, poate chiar manieră, mă simt foarte în largul meu să știu că o să înțelegi exact ce spun și ce nu spun și o să vezi clar dincolo de ce spun și chiar o să anticipezi cum se rostogolește o frază și încotro duce paragraful: la Marea Nordului sau în vreo fundătură. A noastră e bucuria să mai descoperim câte ceva mic despre cealaltă: un corset uitat în vreun colț de sertar, pasiunea pentru smochine crude sau benigne și delicioase cruzimi. Al nostru e râsul, cu tot cu intro și outro. A noastră e o anumită inocență, tot a noastră catifeaua în care învelim orice veste mai puțin bună.

Soranjada,

Tu ești în vacanță, cu fetița care sare garduri, și doar vocea mea se aude pe aici. Mă simt ca și cum aș fi rămas singură acasă, în cel mai bun sens: mă joc, cotrobăi prin camere, probez haine, mă uit dezbrăcată în oglindă, mai suflu câte un cornet, ca acum. De obicei, când scriu, o fac pentru satisfacția imediată, glonțul de endorfine pe care mi-l trag în cap știind că vei citi și vei umple aproape instantaneu fereastra de mess cu una, mai multe sau toate cele de mai jos: emoticoane, majuscule, fraze lungi și imposibil de atente la gramaj, întrebări retorice sau laconicul ,,m-ai rupt”. Am scris așa, deși nu prea e nimic laconic între noi, în sensul că multe lucruri au devenit deja coduri, inside jokes, capsule de experiență cărora le zicem într-un anume fel, numai noi știm cum și de ce. Un mic limbaj al surorilor, al gemenelor, nu chiar secret, dar nici chiar inteligibil pentru restul omenirii, în sensul că ce se pierde e chiar poanta. Criptofazie se numește la gemeni păsăreasca asta, limbajul bicefal care se formează în absența părinților, dar nu în absența lor totală, caz în care nu se mai formează niciun limbaj. Noi n-am ajuns așa departe, părinții încă ne știu toate secretele, dar nu ne vor înțelege niciodată glumele. Las aici posterității câteva dintre expresiile din dicționarul nostru privat, pentru noi niște cascade, pentru restul niște băltuțe pe asfalt: leșin, efectiv, so yeah, la tocător, ador, dată naibii, ufi, smbgpl, bossette, colocatar, ții tu la mine, sis, tristesse, giiizăs. 

Orice prietenie are o mitologie. Orice prietenie cumsecade va da cu barosul în mitologia respectivă, în cazul nostru cu ciocanul de șnițele. Și va vedea ce rămâne. Prietenia noastră a început pe secetă și război, acum războiul continuă, dar seceta e pe sfârșite. Mi se pare așa, că multe prietenii după 30 de ani sunt doar prietenii de povestit, de repovestit, de oglindit, ne vedem ca să ne povestim ce s-a mai întâmplat în viețile noastre populate exclusiv de alte persoane. Și e OK așa. Mi se mai pare că multe prietenii ale femeilor se petrec mai ales în absența bărbaților, în absența mamelor, în absența copiilor, mai mult în compensare decât per se. Și e salvator de vieți oricum. Cred că e ceva cu prieteniile astea care încep mai târziu, ceva care ține mai mult de esență decât de simptom, ceva cu mai puține straturi invizibile și întinderi mai mari. O tavă de plăcintă cu mere, nu o Pavlova, asta încerc să zic, so yeah. 

Avem multe subiecte pe care ne certăm, de la relațiile deschise, în care nu am fost niciuna, la ce fel de vreme e vreme proastă sau ce se face pe malul unei mări. Avem subiecte pe care nu ne certăm, pentru că ne doare, de genul cum să ții cu tine însăți, sau subiecte pe care ne certăm aparent, de exemplu cum să-ți iubești copiii în timp ce le dai drumul sau ce e mai mișto, să trăiești sau nu. Avem milioane de subiecte de despicat și dezbătut, nu există ceva atât de derizoriu încât să nu merite atenția noastră. Nu ne putem face sau spune orice, și asta e foarte bine. Putem sta fără să ne spunem nimic. Cel mai mult și mai tare, râdem.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: