65 Roses

(lui Ricky Weiss și tuturor copiilor bolnavi de fibroză chistică)

când tata mi-a pus pușca în mână
am crezut că glumește
mi-a zis: „Fiule, doboară această pasăre pentru mine”
am încărcat, am ochit și am tras
acasă mama ne aștepta cu tort de mere
disperată, suna la toate neamurile să le anunțe
era vorba despre o boală și despre mine, dar nu știam
că în tort se pun și astfel de ingrediente

(am apucat o felie cu ambele mâini
și am mușcat-o cu poftă)

au urmat internări de zi și de noapte
părinții mei urmau cu rigoare sfatul medicilor
depășiți de situație și extenuați, lucrau în ture
să aducă medicamentele necesare
au pus și ipotecă pe casă
umila noastră casă din poieniță
bunica mea și-a vândut dinții de aur
mi-a cumpărat mie enzime

într-o zi mama implora prin telefon
la diferite asociații suna;
rostea numele meu așa cum o casnică
aruncă în vâltoare cu leșie
umilă, repeta numele bolii,
apoi numele meu
cele două erau legate pe vecie
cystic fibrosis, 65 Roses
și tata a împăiat pasărea ca amintire.

noi semănam așa mult
dar ea habar nu avea

cum un orologier bătrân pasionat de pendule
crede că n-are nimic în comun
cu un columbofil
și când se bate oră fixă
stolul de guguștiuci bleumarin își ia zborul
din limba carbonizată
a ceasului astronomic.

o noapte cu Venus, o viață cu mercur,
râdeau doctorii. și-oricâte rețete ar prescrie
nu știu că sănătatea stă în iubire,
iar iubirea stă în distanța
dintre două singurătăți.

deci, izolare să fie. numele meu.
numele ei. separate.
ca două pisici cu pernițele prinse
în două pernuțe decorative.
ca doi porumbei cuibăriți
în căsuța făcută din cărți de tarot.

fundația

nu mă interesează moartea
la final
rămân aceleași imagini:
mama alegând fasole
un ciorchine din care am smuls
direct cu gura
bobițe de strugure
câinele de pe acoperiș lătrându-și coada
și singura fată care îmi zâmbea.

pleoapele acoperite de tuș auriu
se închid și vin morți subtile
iluzii? numai de bine
plaja din Salonic
păzită de copacii giganți
tălpile de marmură
pe care dorm melcii
deshidratarea –
mâinile orbecăind prin lichid
și un tren încărcat
cu ediții princeps.

Poem american

noi privim America cea frumoasă
și America cea frumoasă ne privește pe noi
America cea frumoasă spune
iată Estul Europei, blocurile comuniste, sinagoga dărâmată,
natura dezlănțuită, inundațiile fecunde, soarele toropitor

iată zdrențuitele haine cum se scurg de pe trupuri slăbite
cum cântă pănțărușul în desiș în limba lui neomenească
combinând cuvinte din polonă, română și greacă

iată adevărata poezie și-năuntrul ei o garsonieră cu chirie
și înăuntru – poeții supraviețuitori, și înauntrul lor
visul strălucește ca cei mai înalți zgârie-nori
în noaptea nebună a New-Yorkului, pe străzile din San Francisco,
în barul unde Ginsberg citea Howl
și ani mai târziu îi declara admirativ unui emigrant român
ești din țara lui Tzara, un idol pentru noi

iată cum prins de mâini și de picioare, contorsionat de securitate
bătut și pus să scrie ode partidului
poetul român era de fapt un erou
și America cea frumoasă suspina pentru el, America cea frumoasă
cânta în limba ei, prin ascunzișurile sintaxei ei
imnurile țărișoarelor asuprite de dictatori

iată-mă cum stau cu o carte de poezie americană în brațe,
nemâncat, nebărbierit, netuns, ilegal
cu facturile uitate pe raft, trei pisici, într-o casă din fostul ghetou evreiesc
și mă minunez că putem fi admirați de necunoscuți atât de frumoși.