Revista Tomis

În lipsa adevărului, totul e doar interpretare

În Anatomy of a Fall (2023), regizoarea Justine Triet se joacă inteligent cu starea de ambiguitate, creând un mix aparte între fapte și ficțiune, supunând-o nu doar pe protagonistă unui proces penal și de conștiință, ci și pe spectator, dar unui altfel de proces, unul de percepere și de interpretare a realității.

Filmul se deschide cu un interviu al Sandrei, o scriitoare cunoscută, luat de o studentă la cabana familiei din Alpii Francezi. Interviul durează foarte puțin pentru că este întrerupt de volumul insuportabil de tare al unui remix pus pe repeat de către Samuel, soțul Sandrei. După sfârșitul abrupt al interviului, Daniel, fiul celor doi, se duce la o plimbare scurtă cu câinele său, un border collie superb, iar când se întoarce îl găsește afară, în zăpadă, pe tatăl său mort în urma unei lovituri puternice suferite la cap.

Imediat după acest eveniment ciudat începe o investigație a poliției care duce la deschiderea unui proces pentru a determina ce s-a întâmplat cu adevărat. Regizoarea inventează un joc bulversant de perspective și analize, creând o confuzie apăsătoare.  A fost un accident nefericit și nimic mai mult? A fost o sinucidere sau o crimă? Este de vină în vreun fel sau nu soția pentru ce s-a întâmplat? O să scrie despre asta în următoarea ei carte? Ne putem baza sau nu pe mărturia unui copil? 

De aici încolo ne aflăm în nisipurile mișcătoare ale unei courtroom drama cerebrale, în care aflăm tot mai multe lucruri tulburătoare despre cuplul tumultuos Sandra-Samuel, despre haosul din viața lor intimă și despre dezastrul căsniciei lor. Mai mult de atât, cărțile scrise de Sandra sunt autoficțiune, iar faptul că se inspiră din experiențele personale ne ridică un semn de întrebare legat de sinceritatea ei.

Anatomia unei căderi nu înseamnă doar anatomia căderii trupului lui Samuel de la etajul de sus, ci înseamnă și căderea psihică a acestuia, căderea financiară a familiei, căderea din lumea socială și, nu în ultimul rând, căderea emoțională a unui cuplu.

În acest thriller psihologic, care a câștigat anul acesta premiul Palme d’Or, spectatorul ajunge să se identifice, de-a lungul desfășurării unui proces tensionat și complicat, din ce în ce mai mult cu Daniel, băiatul de 11 ani rămas fără vedere în urma unui accident, în încercarea disperată de a descoperi un sens în toată această tragedie îngrozitoare. 

Spectatorul este la rândul său un nevăzător care bâjbâie printre propriile sale preconcepții înaintând pe un teren minat de incertitudinile și angoasele existențiale ale personajelor, la care se adaugă tot felul de combinații posibile: posibilitatea unei relații în viitor între avocat și acuzată, posibilitatea ca băiatul să-și aducă aminte diferit lucrurile, posibilitatea ca specialiștii să se înșele, posibilitatea ca juriul în cele din urmă să delibereze greșit, dar și posibilitatea ca lucrurile să se fi întâmplat chiar așa.

Astfel, ca spectator ești constant nesigur, iar această nesiguranță este menținută și de lipsa muzicii care nu punctează dramatic momentele din film, deci nu te poate influența în vreun fel, iar asta nu face decât să complice și mai mult luarea unei decizii în privința vinovăției romancierei. 

În lipsa unor dovezi irefutabile, trebuie să ne decidem asupra unui adevăr, dar asta nu înseamnă că avem dreptate. Modul în care percepem realitatea și modul în care îl percepem pe celălalt nu echivalează cu adevărul lucrurilor întâmplate și cu adevărul eului celuilalt, dar în mare parte a timpului asta e tot ce putem face, și inevitabil alegem să credem în asta.

Mai multe texte
Citește și