Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Bella Baxter: un monstru minunat

Filmul Poor Things, de Yorgos Lanthimos, readaptat pentru marele ecran de scenaristul Tony McNamara, după romanul scris de Alasdair Gray, este o odisee burlescă și provocatoare a cunoașterii de sine a unei tinere moarte, dar care primește o a doua șansă la viață, învățând să trăiască din nou și să redescopere lumea cu firimiturile risipite de umanitate din ea.

Bella Baxter (interpretată sublim de Emma Stone, care absoarbe realitatea cu ochii acvamarin larg deschiși) este o tânără gravidă care alege să se sinucidă aruncându-se de pe Tower Bridge-ul din Londra, însă ajunge să fie salvată și adusă la viață de către doctorul și omul de știință genial Godwin Baxter (Willem Dafoe, ca de obicei, nu dezamăgește) printr-un procedeu unic de reanimare: creierul ei este înlocuit cu creierul copilului nenăscut.  

De acum încolo, Bella nu mai e Bella, e o nouă ființă pe cale de a se descoperi și de a descoperi zi de zi universul strâmt din jurul ei, căci frumoasa cu ochii de lagună e ținută prizonieră de creatorul ei, căruia îi spune simplu God (Dumnezeu), ceea ce nu e neapărat departe de adevăr. Însă doctorul e un eunuc, deci nu poate procrea, dar poate concepe altfel viața, poate chiar să readucă la viață omul, potența lui stând în cunoaștere și știință. Mai mult de atât, fața pe care o alege regizorul grec ființei supreme nu e una din panteonul grecesc, nu e una deloc în armonie estetică, ci una desfigurată în stil cubist, ceea ce poate fi luat drept o bătaie de joc, o blasfemie, sau poate e doar o glumă din acropola lanthimosiană. 

Bella apare ca un monstru minunat care se află într-o luptă brutal de comică cu propria ei ființă, întreținută în special de desincronizarea dintre corp și minte, cele două entități existând în stadii de maturizare diferite. La început, corpul se află în stăpânirea ei, manevrând-o ca pe o păpușă de cârpă însuflețită, împingând-o să descopere de nicăieri și naiv totodată cea mai mare dintre plăcerile fizice.

Regizorul alege să reinterpreteze cunoașterea binelui și răului prin consumarea mărului, dar în alt mod și pe altă cale, făcând o trimitere hilar de lubrică la fructul interzis din Biblie. În acest fel, prin masturbare, eroina reînviată iese din inocență și intră direct în viața adultă, ajungând pe insula paradisului carnal, pe care se decide să o sondeze intens, scenele de sex fiind din abundență. 

Deși este deja logodită  cu asistentul doctorului, Max McCandles (Ramy Youssef), alege din curiozitate să plece într-o călătorie peste mări și țări, cu iz de basm, alături de avocatul ticălos Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo într-un rol foarte diferit de cele cu care ne-a obișnuit), vizitând Lisabona, Alexandria și Paris, unde gândirea ei începe să evolueze într-un ritm impresionant, dând impresia de geniu primitiv și nevinovat. Ea este sinceră tot timpul, nu știe să fie altfel, indiferent de convențiile sociale impuse, iar prin ingenuitatea sa (mai degrabă), și nu prin lascivitate, atrage lumea către ea într-o dinamică de gânduri, emoții și sentimente care ajung să o transforme complet. Maturizarea ei extrem de rapidă este pusă în evidență de trecerea filmului de la monocrom la o explozie de culori psilocibinice. 

Această călătorie macabru-erotică e îmbăiată în cloroform, umor negru, gaguri și limbaj copilăros cu izbucniri de elevație, exultând într-o combinație creativă de decoruri steampunk futuriste, clădiri în stil Gaudí, ceruri trecute printr-un filtru-timbru LSD și un bestiar de experimente animaliere în genul Hieronymus Bosch văzute printr-o lentilă distorsionată, ceea ce creează o senzație puternică de stare de visare.

Personajele masculine din film sunt nesigure pe ele, purtând după ele spectrul sumbru al fricii de abandon, și își arogă asupra femeii un drept de proprietate, ținându-le astfel captive în căminele lor transformate în închisori de lux, ca nu cumva să-și dorească din interese personale să exploreze tot ce le poate oferi viața în afara acestor granițe bine delimitate. Eliberarea femeilor de sub autoritatea toxică a bărbaților se face cu prețul vânzării propriului trup, angajându-se ca prostituate în bordeluri. Astfel au șansa să devină libere și să ia parte la revoluțiile care prefigurează schimbările importante din lume. Cu toate acestea, experiențele senzuale și atmosfera psihedelică formează doar suprafața, sunt doar spectacolul în care suntem angrenați, dar lucrurile sunt mult mai profunde de atât, căutarea aici nu e una orgastică, ci gnoseologică.

Înspre final această poveste fantastic-absurdă transmite un mesaj din ce în ce mai moralizator, dar nu atât prin faptul că binele învinge și răul e pedepsit, ci că binele trebuie căutat, trebuie ales, trebuie cultivat și trebuie transmis mai departe, ca lumea să poată deveni mai bună, lucru subliniat de altfel prin alegerea meseriei eroinei – medicina. Filmul trece de la o lecție de anatomie tip Frankenstein (romanul lui Mary Shelley mixat în suprasaturație cu serialul Rick and Morty), cu expresii excitante la o lecție de educație în slujba societății. 

Bella reprezintă o figură romantică, un spirit neconvențional și incoruptibil, aflată într-o epocă victoriană, care ajunge prin autoeducație să se reinventeze, depășindu-și limitele, și să devină pentru prima dată în cea de-a două viață a ei o femeie liberă.

CITEȘTE ȘI

American Fiction: despre identitate și stereotipuri

American Fiction, filmul de anul trecut regizat de Cord Jefferson după Erasure, romanul din 2001 al lui  Percival Everett, este o satiră inteligentă la adresa elitei albe care își dorește cărți mai „negre” despre viața plină de nenorociri și nefericiri a oamenilor de culoare din Statele Unite. Jefferson, aflat la debut, tratează cu originalitate, cu mult sarcasm și cu o

Citește mai mult »

„The Holdovers”: un trio neobișnuit de exilați

The Holdovers este o combinație ingenioasă de dramă și comedie, o poveste ce pare foarte familiară a trei oameni care rămân izolați într-o iarnă aspră a propriilor suferințe, fiind forțați să înceapă fiecare în parte un proces de vindecare, reușind să-și scoată capul din nămeții nefericirii. În 1970, Paul Hunham (Paul Giamatti), un profesor de istorie antică de  la colegiul

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: