Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Clara Caradimu

*

am degetele mici, adică sunt lungi dar sufletul lor e mic
nu pot apuca mai nimic.
în târg, cineva cumpără un porcușor să îl mănânce,
n-am forță în degete să îl opresc.

încerc să te apuc de bluză
să nu pleci într-un loc noroios. dar
nu noroios în sensul mlăștinos cu miros de pământ cu pește
unde mi-aș face nunta și-aș lăsa urmele rochiei
și tălpilor în mâl
într-un loc viu ca ăla n-ar fi loc pentru tine.
pleci spre-un loc unde toate dorințele ți s-ar îndeplini
și ai fi perfect. adică într-un loc
fără mine

noroios
în sensul că n-ai mai putea vedea stricăciunea lumii
cute în țesut roșu, copii alergând spre secetă
și pământ uscat
crăpături
identice cu ura

te trag înapoi spre mine ca
un viitor măcelar cu degete mici.

jimbolia, aproape octombrie

aproape octombrie, ora 8.
p-aici, mulți dintre noi suntem melci
broaște și fluturi.
am văzut și-un miez mic&sfânt
de pisică neagră

și un copil.

când vorbești cu tine însuți înțelegi mai bine
ceea ce vrei să spui
decât atunci când vorbești cu alții; copilul mi-a arătat asta
în timp ce stătea pe jos și
își explica diverse treburi.

cățeii sunt spirite care te protejează
p-aici ei stau întinși la soare, fără să fie nevoie să se ridice.

aproape octombrie, ora 12.
locul ăsta te face să ai nevoie de o comuniune
să fiu împăturită în stratul de ghinde si noroi răscoros, alături de cineva
câteva stropituri de lumină să ne cadă doar pe nas și sprâncene.

aproape octombrie, ora 17 jumătate.
stelele sunt reci p-aici, dimineata mă trezesc cu nasul înfundat.

& atât de mult s-a vorbit despre tine p-aici
încât acum
când stau deasupra ta
înteleg cât de mort poate fi
un om sub pământ
și cât de viu poate părea
în propozițiile altora.
atât de mult s-a vorbit despre tine
încat mă așteptam că la mormântul tău
vei veni să mă saluți.

ți-aș fi spus cât de iubit ești sau cât de multă lume ar vrea să-ți mulțumească.

țin anii de după 2009 în mână și e aproape octombrie,
tu ții companie ciorilor
și zgomotului de marmură atent ciobită în sculpturi mortuare.
te vizitez prin cuvinte cu zgomot de tastatură
tu ai un clopot în loc de cap
pentru că glasul încă ți se aude
până foarte foarte departe.

aproape octombrie, pe seară
p-aici oamenii nu-și leagă bicicletele,
nu e nevoie să o facă
și poate ți se datorează și ție un pic din asta.

strada e bolnavă

te poți așeza pe ea și vei sta pe răni.

oamenii sănătoși inspiră respirația străzii a gurii ei uzate înfășurată de cabluri,
linii lungi prin care curge energie neagră.
am învățat să fim romantici în locuri putrezite în mirosul de haine rupte și viol.
fondul de ten astupa porii infectați cu fum&fiecare por e cuib de combustibil.

și ne sărutăm.

ne sărutăm
la lumina fierbinte a bannerului superbet, o veioză
a oamenilor străzii,
ne încingem în căldura aburului de canal și a înjurăturilor matinale.

tocurile mele calcă
peste urmele altor pași care-au trecut înainte pe aici
desculți si obosiți.

încă nu eram scoasă din miezul unei ghinde

înainte, tata mă dădea pe pânza de păianjen ca pe-un tobogan uns de transpirație
așa erau liniile pânzei umezite de rouă,
îți venea să speri că pentru tot restul timpului
va fi dimineață.
îmi creșteau mâinile și creierul, se micșorau creioanele
testam cum se iubește.

apoi, m-am prefăcut în fum,
iubirile, crengile printre care mă strecor
ca să ajung la cer;
dar încă nu eram scoasă din miezul unei ghinde,
trăiam ca un câine fericit, deci n-aveam de unde să știu ce vreau.

acum sunteți departe, aproape simt că vă inventez
un miros
o haină, câte-un cuvânt și alte bucățele
încă stau înghesuite-n fum. au rămas aici
pentru tristețe și sens
ca niște exerciții despre cum se trăiește.

înainte, tata-mi povestea de ghinde și că într-o zi voi sparge nu știu ce carapace.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: