Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Dan Marius COSMA

Buletin hidrologic

Aerul devenise greu, sufocant, așa că deschise fereastra. O deschise pe cea dinspre curtea interioară a imobilului, unde era mai multă liniște. Aruncă o privire afară. Parcarea era goală, cu excepția rablei nemișcate de la locul ei de săptămâni întregi. Nu era nimeni nici pe băncile din mijlocul curții, înconjurate de smocuri de iarbă, tot ce mai rămăsese din gazonul de altădată. Doar doi copii, un băiat și o fetiță, se dădeau apatici cu bicicletele. Se auzea radioul, în apartamentul de alături: Moldova Veche – 540 centimetri; scade 18 centimetri. Drencova – 790 centimetri; scade 2 centimetri. Orșova – 225 centimetri; staționează…. Pleosc! o izbitură scurtă.

‒ Să mor io, nu le mai suport!

Pleosc!

‒ Of, Doamne! Vezi, dragă, să nu dărâmi ceva pe acolo!

‒ Și când te gândești ce armonios conviețuiam în copilărie. Pe o vreme ca asta, erau atât de multe în bucătăria bunicilor încât…

Pleosc!

‒ … practic, le acceptam ca atare. Unele zburau pe deasupra sobei, altele dereticau pe mobilă… Câte una îți nimerea în farfuria cu supă… Da, da… Ți se împerecheau pe nas dacă nu erai atent. Vorbesc serios. Dădeai cu mâna după ele și-ți vedeai mai departe de…

Pleosc!

‒ Ha! Am pălit-o! 

‒ Termină odată, că devii stresant! Vrei să ne certăm și noi ca Limbuta cu Hani?

‒ Azi a fost liniște la ei… Io chiar nu înțeleg de ce nu se despart. Decât așa, mai bine…

‒ Taci, să nu te audă…

‒ Crezi că-i pasă ăleia? N-auzi ce urât vorbește de noi?…

     … Cernavodă – 371 cm; scade 4 cm. Hârșova – 420 cm; scade 5 cm. Brăila – 452 cm; scade 3 cm…

De dimineață nu stătuse o clipă. Fără Alina, se putuse mișca în voie. Cu eficiență maximă. Păcat, totuși. Chiar în ajunul zilei sale de naștere. Din nimic, ca de obicei. Și mai groaznică decât toate celelalte certuri la un loc. „Hani, ce ne-am înțeles noi? Atâta se stă în oraș? Și ce dacă l-ai întâlnit pe Horia? De ce nu i-ai spus că ești așteptat? Da, să-l fi refuzat! Băi, nu pot să stau cu tine la bere, că mă așteaptă Alina! Nu contează că nu te așteptam, alta-i ideea! E clar, atâta respect îmi acorzi! Și ce dacă ne aud? Nu-mi pasă, domnule, de ei! I-auzi, nu mai pot să vorbesc normal în casa mea de teamă să nu mă audă vecinii! Bine, nu-i a mea, și ce dacă? Nu face pe prostul! Eu, oricum, am casa mea, pot să mă întorc acasă când vreau, iau autobuzul 5 și ajung în 20 de minute. Tu ești ăla de la sat, tu ești eternul chiriaș, ai 45 de ani și tot în chirie stai, în chirie o să mori! Ce dacă ne aud? Să-și bage vecinii vată în urechi dacă nu vor să audă! Dar vor, mă, vor! Mor de curiozitate să afle ce face unul, ce face altul! A, nu-ți place ție! Treaba ta! Să nu te provoc! Așa zici tu. Să nu cumva să-ți ieși din fire într-o zi! Ha ha ha! Ce glumă bună! Sunt curioasă să văd ce faci când îți ieși din fire! Serios, mă? Ești periculos, te pomenești! Uite, vreau să văd! Da! Da! Crezi că mă tem? Vai de capul tău! Ce, parcă numai tu poți să faci ce vrei în lumea asta, ce te dai mare că aduci bani în casă sau ce dracuʼ vrei de fapt să spui că nu-s bună de nimic, asta vrei să spui, da’ spune misoginuleceeșticădacăștiamcepoamăeștihainudelocnamsăfacprostiaastalanaibaculogdnadispaaari!”    

Da, într-adevăr, i-ar fi fost mai greu cu Alina. Nu-i de mirare că i se spunea Limbuta. Așa-i zisese o vecină întoarsă din Spania: puta, puta, limbuta! Și Limbuta i-a rămas porecla.

Mai întâi dăduse o fugă până la Costache. Nu-i trebuise nicio jumătate de oră ca să rezolve treaba. Asta incluzând și discuția avută cu vânzătorul, de data asta ceva mai scurtă ca de obicei. La cât de surescitat era, numai chef de taclale n-avea! 

‒ Atâta, domnuʼ meu?

Așa-i plăcea lui Costache să le spună clienților: domnuʼ meu, doamna mea.

‒ Atâta, răspunse Hani. Timpuri grele, ce să-i faci!

‒ Dacă-mi permiteți, domnuʼ meu, pot să vă recomand ceva grozav, zise vânzătorul, dându-se mai aproape, de parcă urma să-i dezvăluie un mare secret. Și, fără să aștepte încuviințarea lui Hani, adăugă grav: Așa proaspătă cum e, se fierbe la foc mic, să rămână suculentă și să nu se tulbure supa. Daʼ trebuie să vă înarmați cu multă răbdare, că o să dureze vreo trei ore. E gata când furculița intră ușor în ea și pielița se desprinde…

‒ Cutii de carton n-aveți cumva? își aminti Hani, deodată.

‒ Cutii de carton? ridică din sprâncene Costache, dându-se în spate. 

‒ Care nu vă mai trebuie, bineînțeles.

‒ Stați să întreb. Paulino, unde ești? Auzi, niște cutii de carton nu sunt prin spate cumva?

‒ Cutii de carton?

‒ Îi trebuie la domnuʼ. Client fidel. 

‒ Am avut, daʼ le-o ridicat ieri cei de la salubritate.

‒ N-aveți noroc, zâmbi vânzătorul.

‒ Nu-i nimic, găsesc eu pe undeva.

‒ Mai poftiți pe la noi!

Până la urmă, găsise la magazinul alimentar din colț. Vânzătoarea îi aduse nu una (mai mică, așa, dacă aveți, cum ceruse), ci trei cutii, numai să scape de ele. Erau de mărimi diferite, mică, mijlocie, mare, și atunci îi căzuse fisa.

‒ Matrioșka!

‒ Cum mi-ai spus? făcu adolescenta, când ajunse în fața scării și-i deschise ușa de la intrare. Ce faci cu cutiile astea?

‒ Un colet pentru cineva…

‒ Te duci la poștă cu el?

‒ Voiam să spun cadou. Îl duc eu, că destinatarul stă în cealaltă parte a orașului…

‒ Și îți trebuie trei cutii pentru asta?

‒ Matrioșka! râse el. 

‒ Evrika! râse și fata.

‒ Deci știi ce e.

‒ Dacă n-am decât optsprezece ani nu înseamnă că sunt proastă, se supără ea, sau se prefăcu supărată.

Îi căzuse cu tronc Miei încă din prima zi. Își amintea perfect după-amiaza mohorâtă de toamnă când, împreună cu părinții săi, îi ajutase, pe el și pe iubita lui, să-și care lucrurile de la camionetă în apartament. Pentru el îi dăduse papucii colegului de clasă, îndrăgostit până peste cap de ea, pentru el refuzase să iasă cu alți băieți, destul de mulți, fiindcă era frumușică și cuminte. Îi explicase în câteva scrisori, așa cum se proceda pe-atunci, ce simțea pentru el, ce fantezii avea cu el, ce speranțe își punea în viitorul lor, plângând apoi și recitind la nesfârșit răspunsul lui, mâzgălit pe un bilețel – „Hrănești o himeră și asta îți face rău.” Dar nu se dădea bătută, nu putea să renunțe la Hani, pentru el trăia, al lui era, doar el avea s-o aibă. O ura pe Limbuta din tot sufletul și îi dorea moartea și era de-a dreptul fericită când cei doi se certau, tot mai des în ultima vreme, de se auzea în tot cartierul, ca să exagerăm puțin. Fusese adesea aproape de el, atât de aproape încât să-i simtă respirația pe obraz, însă doar o singură dată se sărutaseră, în noaptea în care el se întorsese acasă mort de beat de la o petrecere cu amicii. Îl pândise ore întregi de la geam și, când îl zărise legănându-se în lumina chioară a felinarului, se furișase afară ajutându-l să urce treptele. Ea locuia la parter, el la etajul unu, dar le trebuiră aproape o oră ca să ajungă la ușa apartamentului său. Și nu din cauza beției lui, cât datorită îmbrățișărilor, a mâinilor strecurate pe sub haine, a mângâierilor și a sărutărilor pătimașe de care nu se mai ostoiau parcă, acolo în scara de bloc cu becul ars și locatarii adormiți, clipe minunate întrerupte doar de blestemata de vomă, ce explodă din el, abundent, peste scări și balustradă, gata să vomite și ea, că era tare sensibilă la chestiile astea, vomă, sânge, mortăciuni… Păcat că el nu-și mai amintea mare lucru din acea noapte, foarte urât din partea lui că nici măcar nu voia să i se aducă aminte. O nimica toată, de fapt, în comparație cu zvonurile ce umblau despre puta, puta, Limbuta. Că îl înșela cu alții… De fapt, recunoscuse chiar ea, aseară, cu mintea întunecată de ură, da, da, strigase, și cu Horia, și cu Mircea, și cu… În orice caz, se certaseră urât de tot, gata-gata să se omoare, nu alta! S-a dus taică-său la ei și le-a cerut, prietenește, să se potolească, altfel cheamă poliția. Și uite că s-a făcut liniște… Hani, ce faci?…

‒ Vezi că-mi scoți ochii cu cutiile alea! îl certă, aiurită.

El o înghesui la perete și, în spatele cutiilor de carton ridicate în dreptul capului, o sărută apăsat și prelung. Dumnezeule mare! Ar fi dat orice să nu se mai sfârșească momentul acela. Momentul ei de glorie, de fericire împărtășită, așteptat de săptămâni și luni întregi! 

‒ Hai peste un ceas la mine, sunt singur, îi șopti el, cu glas înăbușit, și ea nu mai avu putere să rostească nimic. Clătină doar din cap, cu privirile tremurând, umede: bine, voi fi acolo.

Ajuns acasă, își scoase sandalele, își aruncă tricoul și ciorapii în coșul de rufe din baie, își puse pantalonii pe spătarul unui scaun și, numai în chiloți, se apucase de treabă. „E cald, să nu se strice, și așa miroase cam aiurea aici.” Căută un scotch și un cutter, cuțitele zăceau în chiuvetă, năclăite; întreaga bucătărie arăta ca dracuʼ, și dormitorul, și baia, tot apartamentul, mai precis. Și urma să vină Mia… De ce-o chemase, de fapt? Ca să se răzbune pe Alina? Ca să nu fie mai prejos decât ea? Oricum, n-o iubea, îl sufoca cu insistențele ei… În sfârșit. Ar fi fost bune niște mănuși… Da, mănușile folosite de Alina când își vopsise părul. Poate nu le aruncase. Dar renunță să le caute. Era tot mai nervos. Mâinile începuseră să-i tremure, ușor. „Unde dracu-i punga aia?” Era chiar lângă piciorul scaunului, întinse mâna după ea. „S-o pun întreagă, sau numai jumătate? Loc ar fi în cutie… Mai bine întreagă, că doar e vorba de Limbuta!”

…Drobeta-Turnu Severin – 747 centimètres; baissé 7 centimètres. Gruia – 362 centimètres; baissé 2 centimètres. Calafat…   

Așeză limba în cutia mică, pe care scria Foietaj cu vișine. N-o închise deocamdată, vrând s-o mai admire câteva clipe. Să vezi ce mutre o să facă! zâmbi în sinea lui. Mai ales taică-său, cu nasul lui mare și privirea sașie… Iar maică-sa, bag mâna-n foc, o să leșine! Așa, poate înțeleg și ei până la urmă ce fată au crescut! Poate-și recunosc, în sfârșit, partea de vină… Se ridică și se spălă de sânge. Atunci auzi zbârnâitul soneriei, gata să-i sară inima de la loc. Ușa se deschise imediat și Mia se furișă înăuntru. Purta doar un tricou larg, împuns de sfârcuri. Înainte ca el să spună ceva, îi sări în brațe, încolăcindu-și picioarele în jurul lui. Îl săruta disperată pe toată fața, degetele îi răscoleau și îi ciufuleau părul…

Cotele apelor râurilor în ziua de…

‒ Ai venit mai repede, rosti el, sufocat de năvala sărutărilor ei.

 ̶  Nu uita să închizi ușa… Să nu dea nebuna aia peste noi…

 ̶  Nu mai dă… niciodată… stai liniștită…  

‒ Ce bine… E atât de bine… Să fii blând cu mine… Știi că pentru tine m-am păstrat, iubitul meu… Vreau să fie ceva unic… de care să-mi amintesc toată viața… 

‒ Îți promit c-o să-ți amintești… toată viața o să-ți amintești… 

Mia își scoase tricoul și își turti, înfiorată, sânii de pieptul lui. Fiind prima dată pentru ea, mai ales pentru asta, ar fi fost frumos să se întâmple în dormitor. Dar acolo era deranj mare. Așa că rămaseră în sufragerie. Oricum nu mai conta unde erau, nu le mai păsa de lumea din jur, abia dacă mai judecau… 

… Supuru de Jos – 16 centimetri. Sălard – 151 centimetri. Ciucea – 0 centimetri. Oradea…

‒ Nu te grăbi… nu te grăbi, murmura fata, pierdută. 

Cutia pocni fad sub greutatea trupului ei și o pată de sânge răsări numaidecât pe masă.

‒ Ești atât de rece, se încruntă ea, confuză. De ce-i atât de rece? zise, și își coborî privirea.

Un țipăt crâncen zgudui tot blocul.

‒ Dumnezeule mare! se auzi din apartamentul vecin. Sună, dragă, la poliție, că ăia se omoară!

În curte, pedalând agale, fetița se uită spre prietenul ei:

‒ Dar pe voi, băieții, când mergeți pe bicicletă, nu vă dor… ? Știi tu ce.

‒ Picioarele? întreabă băiatul, serios.

‒ Ce nătărău! râse fetița, și o luă înainte, sprintenă.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: