Revista Tomis

Dan Perșa – Cum să respiri

De când dragul meu prieten Ovidiu Pecican a pus grava problemă: „singura întrebare importantă în viaţă: pe care nară să respir?”, stau şi mă tot gândesc la ea. Un amic m-a întrebat de ce-am căzut aşa pe gânduri şi când i-am reprodus întrebarea, mi-a zis că nu-i pare deloc grav. Dovadă că unii concetăţeni nici măcar nu-şi dau seama ce se petrece în lumea noastră. Ei bine, fiind unul dintre cei care urmăresc astfel de lucruri, cum ar fi schimbările de paradigmă şi noile poetici şi poietici, vă pot spune că România a făcut, în sfârşit, saltul în postmodernitate. Cu o întârziere de aproape 100 de ani, dar ce contează? N-am fost noi romantici pe când romantismul dispăruse de peste tot în lume? Şi l-am dus mai departe cu brio! Însă va trebui să fac o paranteză, pentru că unii români s-au declarat postmodernişti cu mult timp în urmă, fără să fie – şi n-aş vrea să încurcăm postmodernismele. De ce? Posmodernitatea este o stare. Aceea în care, în mentalul unei naţiuni, totul se dispersează. Ei bine, teoreticienii autohtoni ai postmodernismului n-au folosit cuvântul „dispersare”, ci l-au înlocuit cu altul, „diseminare”. Asta pentru a putea spune că există un postmodernism românesc. Căci textualismul şi intertextualitatea sunt diseminări şi, automat, textualiştii deveneau postmodernişti. Dar la ei nu se dispersa nimic. Mintea lor era acasă. Respectau valorile în aceeaşi măsură ca bunii lor confraţi din străvechea vreme a clasicismului. Pe când azi avem o adevărată trecere a minţii românilor la dispersare. Ce dovadă mai bună aş putea găsi, decât faptul că, din opera lui Creangă, pe nimeni nu mai interesează Amintiri din copilărie, dar se bucură de un uriaş succes Povestea pulei (găsită şi sub titlul decent, pentru cei pudibonzi, de Povestea poveştilor). E clar că valorile nu mai contează şi că oamenii sunt mai preocupaţi să-şi satisfacă vocabularul şi mentalul trivial, decât să fie interesaţi de operele literare autentice. Şi atunci de ce s-ar mai strădui scriitorii să dea la iveală scrieri serioase, când gustul critic şi gustul public sunt altele? Ei bine, aşa se face că întrebarea lui Ovidiu mi-a adus în minte povestea dlui Dan. Da, se întâmplă să poarte acelaşi prenume cu mine, un prenume tare nesuferit. E scurt şi lipsit de noroc. Sună sec ca o împuşcătură şi toţi ne ferim de împuşcături. Ia să mă fi născut spaniol şi să am douăzeci de prenume, nu şi-ar fi ridicat pălăria în faţa mea numerologii? Ce combinaţii de numere şi cifre puteau tăvăli, ca să dea măsura unui destin prestigios! Da, prenumele poate face din tine un erou, sau un biet nenorocit fără ursită. Însă dlui Dan nu de la prenume i s-a tras, cel puţin aşa susţine dumnealui. Ci i-a fost să se nască având la baza nasului un clitoris. Şi-l tot freca şi-l lustruia, până când, forţând mereu cartilajul nazal, şi-a provocat o deviaţie de sept. Spre stânga, astfel că nara sa stângă s-a îngustat, iar cea dreaptă s-a lărgit foarte mult. Intrându-i mai mult aer pe nara dreaptă, când a făcut armata şi a fost ţinut la ordin mai mult pe afară, în timpul iernii rădăcina dintelui de sub nară i s-a sensibilizat de la ger. A terminat armata fără o afecţiune vizibilă, dar, lăsat la vatră, a plecat cu prietenii într-o excursie în Munţii Rodnei. La înălţime se face frig de cum dă înserarea. Aşa că dânsul, respirând mai mult pe nara dreaptă, dintele de sub nară a făcut puroi. Ceva extrem de virulent, încât i s-a umflat tot obrazul. A fost nevoit să renunţe la excursie şi a pornit de unul singur să coboare muntele abrupt, pentru a ajunge la dentist. Am o fotografie de a lui din acea zi, însă ar fi inutil s-o postez. Cum nu l-aţi cunoscut pe dl Dan, nu aţi avea termen de comparaţie şi aţi crede că aşa arăta el de fapt, ca un hârciog. Însă vă pot sugera cât de hidos era, povestindu-vă că, la coborâre, a întâlnit un urs. Ursul a ridicat privirea spre el şi, când l-a văzut, a ridicat şi mai sus capul, ca semn de uluire, s-a întors şi a luat-o la sănătoasa ca un iepure fricos. Dl Dan a ajuns într-o localitate, fără să aibă habar unde se află, important este că a găsit un dentist. Îşi pusese mari speranţe în el, că o să-i spargă punga şi o să scape de puroi, dar doctorul nu i-a dat satisfacţie.
– Vezi, cam asta păţeşti dacă respiri mai mult pe nara dreaptă!
– Cum, tovarăşe, s-a răţoit dl Dan, în ţara mea, cu partidul meu la putere şi să n-am parte de o alinare?
– Scuze, partidul la putere e de stânga, iar dumneata respiri pe nara dreaptă, aşa că nu putem face nimic.
Degeaba a argumentat dl Dan că totul se trage de la deviaţia de sept, care i-a mutat cartilajul spre stânga. De ce nu ia doctorul partea bună? Spre stânga!

– Aş lua-o, i-a spus doctorul, dar sunt dentist şi punga de puroi e în dreapta. Mergi, dumneata, tinere, la un estetician facial şi el se va ocupa cu drag şi sârg de deviaţia spre stânga.
Apoi doctorul i-a prescris antibiotice şi dl Dan le-a cumpărat de la o farmacie şi a înghiţit doza de atac, după care a luat o rată care l-a dus într-un orăşel cu gară şi de acolo a plecat spre casă. După ce infecţia s-a retras, un alt dentist i-a făcut o operaţie de rezecţie a rădăcinii dintelui. Dar respirând pe nara dreaptă, când a venit iarna, infecţia a recidivat. Dl Dan n-a mai lăsat-o să se umfle iraţional. Fără nici o precauţie medicală, a spart punga de puroi cu un ac de cusut. A fost norocos, excepţie care confirmă regula, şi n-a făcut septicemie. Apoi a venit Revoluţia şi, cum dl Dan respira mai mult pe nara dreaptă, s-a înscris într-un partid de dreapta. Lipsit de noroc, nu i-a folosit la nimic. Curând, partidele de dreapta au dat faliment şi dl Dan a rămas singuratic. Toţi cunoscuţii lui respirau puternic pe nara stângă. Unii reuşeau, chiar, să producă efecte uimitoare. Ca dl Nelu, capabil să scoată pe nară, dacă îşi dădea capul pe spate suficient, un şuier de balenă şi-o coloană de abur şi stropi. Asistenţa îl aplauda, bucurată de acea ploaie răcoritoare de mucus, care împrăştia ca pe-o ninsoare particule şi pelicule fine, ca dintr-o arteziană. Dintele dlui Dan s-a stabilizat şi n-a mai făcut infecţie, însă a început să nu mai vadă bine, din cauza granulomilor, cu ochiul drept. A lăsat granulomii în pace, era un sacrificiu moderat pierderea vederii unui ochi, în schimbul stabilităţii dentare. Însă, cu vârsta, dinţii şi măselele au început să-i cadă ca nişte redute slab apărate, încât, după o vreme, devenind incapabil să mestece mâncarea, s-a gândit să-şi facă o lucrare. Dar lucrarea nu putea fi pusă peste o pungă spartă de puroi. Aşa că s-a recurs iarăşi la operaţie.
– Vedeţi, dacă respiraţi mai mult pe nara dreaptă? l-a apostrofat dentista.
Între timp, clitorisul de sub nasul dlui Dan se nesimţise, adică devenise insensibil, dar răul făcut cu ani în urmă încă îl urmărea: respira în continuare pe nara dreaptă.
Aşa că mai bine să nu mai respiri. Sau, dacă vrei musai să trăieşti, respiră pe gură.   

Mai multe texte
Citește și