iarna ticăloșilor

pentru cei nenorociţi, pentru vorbitorii de limbi ticăloase
sunt cabanele de la munte sau stâncile
acoperite cu zăpadă groasă cât vezi cu ochii
şi bufniţele atârnate cu capul în jos în pinii din curtea
bisericilor, atât cât ţine gheaţa pe care nu poţi călca de frică
lucrurile pe care le spui îţi stau sub haina groasă
piciorul alunecă fără să se oprească şi mâna
surprinsă pe cutia de chibrituri luată pe fugă
tresare, poate e bine să aprinzi un foc, poate grija
unor vreascuri umede ar fi de-ajuns pentru sudoarea
tăioasă de pe spate, aceste locuri neprimitoare
strivesc retina şi smocurile de iarbă de sub stejari
toată lumina aceasta depărtată de lucrurile care se întâmplă
cu-adevărat sau poate asta e o izolare bruscă atunci când
te gândeşti la degetele îngheţate, la senzaţiile
lipsite de orice fel de corespondent în memorie

fiindcă cei ticăloşi se strâng şi te izolează de tine
şi e prea puţin să-ţi aminteşti că în momentele în care
simţi că eşti bun e nevoie să înveţi cum trebuie
cuvintele, să descoperi că sensul cel mai cunoscut
nu face decât să le dea dreptate, numai ceea ce faci
sau gândeşti în acest alb întins pe coline de cineva
trecut prin pădurile nordului sau pustiul siberian
numai înţelesurile amestecate din nou în creierul
obosit de o muncă zădarnică cu grijile celorlalţi, convoiul
acesta de muncitori rătăciţi prin apartamente călduţe
în tihna măruntă şi tămăduitoare, ei sunt cei pe care-i
invidiezi fără nicio şansă de a le lua ceva din ce ei ştiu
fără să le fi spus cineva, la ei până şi ticăloşia e o perdea
pe care o trag când vine seara şi aprind lumina
şi se simt atât de bine pentru că înţeleg doar lucrurile
iar atunci când li se povesteşte ceva grozav se întunecă
un pic apoi zâmbesc ca şi cum ceea ce au auzit s-a dus
într-un trecut înfometat, sau ca mine, pe un munte

cu toate astea, ticăloşiile tale au ceva senin doar când
nu le ştii pe-ale celorlalţi, când fraţii ăştia pe care
nu i-ai cerut nici când te învârteai în singurătate
râd şi ţi se pare că ironia lor, dincolo de înjurăturile
familiare şi de înţeles, are ceva din acuzaţiile celor pe care
îi iubeşti şi-i faci să plătească, atunci te înverşunezi
îţi revine curajul şi revolta, apoi taci într-o formă apropiată
de o moarte mentală, o nebunie pe care numai fotografiile
în obscuritate ţi-o dau, iar între ticăloşiile tale şi ale lor
se pune o pâclă blândă, se insinuează un ger cum numai
iernile când ninge des ştiu să coasă, un scut ca o scuză
pe care o foloseşti cu laşitate, dar cine poate fi mai
neîndurător decât cel care nu ştie să închidă
doi ochi în faţa celor deschişi, cu privire încruntată

marta. o școală

am să mă opresc acum, știu cum poate fi, știu când.
poate părea un exercițiu de dispariție, dar e nădușitor.
am doar o cameră inundată de lumină și o siluetă –
soarele în coborâre și silueta în urcare, acum închipuie-ți
strigătele îndepărtate, poate curtea unei școli, ecourile.
la glasurile de copil mai puternice închide ochii, vezi sclipirile
apei, atunci nu se mai simt marginile camerei și ies.
grădina dă formă stărilor și chiar mă opresc, și iar fețele
copiilor și vocile lor plecând exact din mijlocul feței,
concentric, iar tu rămâi acolo, în mijlocul grădinii, acolo
e sistemul care funcționează, de-acolo se mișcă tot,
dar tu întrebi care e istoria siluetei, de ce o umbră
care să tulbure, ca-n poemele slabe, o imagine clară
pe care ne-o facem despre lucrurile foarte cunoscute.

sunt un lector cuminte, mănânc la ore fixe, stau în camera
asta, nu ies de-aici și nu scriu despre nimic, ca-n
poemele slabe în care se scrie despre și numai despre scris.
zile în șir nu-mi trece prin cap nici măcar o idee la care
să mă opresc pentru câteva minute, doar ies
și mă gândesc cum plec din cameră și cum soarele
coboară în curtea unei școli cu zeci de siluete și vocile
vin spre mine ca într-un film despre un scriitor
mediocru, scris de un scenarist nepriceput, dar vocile
astea îi ies de minune, e singurul lucru din film
care rămâne în cap multă vreme și îl regăsești
de fiecare dată când vii în grădină și te simți jalnic.
doar sclipirile unei ape îți lovesc retina chircită, intri din nou
în cameră și tragi draperiile exact când se întunecă,
și frământarea mâinilor se oprește fără rost, chiar te oprești,
abia atunci realizez ce s-a întâmplat întreaga zi, cât de real
a fost totul, și nu rămâne nimic din asta când scrii

o zi mai lungă, o prudență, tandrețea…

nimic destrămat cum se risipeşte soarele, nimic difuz
un timp când eşti tânăr şi claritatea vine spre seară
cu mâinile spre gât, ai crede că vrea să strângă
clavicula ridică brusc umărul cu un gest de apărare
dar îţi dai seama de ironia faptului că oamenii
folosesc mâinile pentru cu totul altceva, lăcomia
gesturilor totdeauna aduce nelinişti şi oasele
devin prea moi sub apăsarea celor ce iau fără să
mai simtă că, dincolo de trecerea zilei, doar ceea ce
s-a întâmplat cu lumina e important, cea care anunță
metroul cu vocea care-ți șoptește să te adăpostești
de căldura infernală sub șine, dar știi că acasă
ne așteaptă două cupe de înghețată cu căpșuni și
un peștișor înfometat, știi că fără tine în chiuvetă
s-ar face un zgârie-nori din cești și pahare pe care
ar fi mai bine să le spargi de pereți într-o neînțelegere,
cu aceleași degete cu care m-ai pansat când am căzut
cu bicicleta, aceleași degete cu care rupi scrisori
necitite și proiectezi clădiri întregi în episoadele
de anxietate.

în sinea mea, rezerva cu care te privesc şi apropierea
zilelor călduroase, când vei transpira, când vei dori
să îngheţi în suflul aerului condiţionat cu mintea
la lucrurile simple şi apoi, la fiecare oră trecută
spre plaja unde toată lumea se simte fragedă
se priveşte cu foame observând fiecare cută, când
petele pielii par făcute de aceleaşi degete inexplicabile
rezerva asta vine din prea multă familiaritate, din
gravitatea pe care mi-o reproşez de câte ori se
întâmplă ceva rău, îmi vine să-mi scot drăciile
de măruntaie şi să te conving că civilizaţiile alea
vechi eviscerau morţii ca să lase răul din ei deoparte
să ardem glumind pe seama catastrofelor, să privim
cum se taie pădurile, cum se strică apele, cum tot
căcatul de pe lumea asta e doar un zâmbet pervers
al celor care ştiu că mai au doar puţin de trait.

de aceea tandreţea e un altfel de limbaj, cu ea
se desfac cei slabi de confuzie, cu ea se face totul
mai suportabil şi nebunia celor cruzi, chiar revărsată
ne face să ştim că nu se trăieşte decât în spaţii mici
că dincolo se clarifică frica şi lumina nu face decât
s-o accentueze, aşa îi vezi pe toţi speriaţi şi-ţi vine
să-i iei în braţe, în oasele astea care strâng în ele
apoi eliberează, sunt un resort perfect fără de care
căldura şi frigul s-ar zbate fără rost, ne-ar căpia
doar iubirea de sine şi tot acest hedonism cultivat,
schimbul de amprente pe fața celuilalt în mijlocul
holului, vaza de la mama țăndări la picioarele tale,
ai putea să distrugi lumi întregi dacă fiecare
catastrofă ar aduce cu sine o mângâiere, permisiunea
să-ți dau părul din ochi la marginea prăpastiei.