Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Daniela Rațiu

Sfârșitul lumii e un tren

În mijlocul uliței, hoitul unui soldat. Va fi mâncat. Roiuri de muște se așază pe fața lui. I-au acoperit gura albă, uscată, buzele crăpate și însângerate, ochii deschiși. O privire nedumerită. Ultima privire. Va fi mâncat de semenii lui. Mai târziu însă, atunci când ziua se va amesteca cu înserarea. Cu noaptea. Arșița o uscat tot. De doi ani și mai bine nu o mai plouat. Nu latră niciun câine. Nu e nici o urmă de câine în satul ’cesta. Or fost mâncați de oameni. Care n-or fost mâncați, or fugit. Se ascund prin pădurile din împrejurimi. Atacă. Câinii îi atacă pe oameni. Oamenii îi atacă pe câini. Pădurile sunt departe de sat, e greu să ajungi pân’ acol’, să te ascunzi de urgia dogoritoare. Căldura te înnebunește. Îți poți da duhul pe drum, să devii un hoit. Un hoit înseamnă carne, hrană, la îndemână. Un hoit nu mai e om sau câine. Or’ pisică. Un hoit se poate mânca. Mintea e îngălată de foametea care o pus stăpânire pe toate ținuturile astea, de aci și până dincolo de Prut, dincolo de Siret. Supraviețuirea ocupă și ultimul gând. Mintea o devenit un hoit. Difuză, la limita dintre animal și om. Mintea e animal. Foametea e atotputernică aci și pân’ departe hăt, foarte departe. Moldova de aici, iar peste Prut, Basarabia, și mai departe, Ucraina. Și mai departe. Departe. Până-n Siberia, la capătul lumii.

Hoitul va fi mâncat. Uniforma militară e jegoasă, prăfuită. Duhnește a transpirație și a sânge. Bâzâitul muștelor. I-or acoperit toată fața. Nările. Urechile. De aci, de la nivelul capului acoperit de muște, ulița se întinde pân’ spre capătul satului și departe se vede cerul roșu. Soarele asfințește. Niciun zgomot în tot satul. În liniștea asta nefirească, tremurul celor care vor târî hoitul de cum se va lăsa întunericul. Îl vor târî prin colbul uliței, printre pietre. Vor lua și arma și ranița. Îl vor târî pe neînturnat. 

Soarele a asfințit. Înserarea a cuprins tot satul. Contururile lucrurilor se întunecă. Case, uluci, copaci, oameni. Se aud pași apropiindu-se. Muștele s-or făcut una cu hoitul. Bâzâitul lor e tot mai stins. Mâinile apucă ranița și arma. Alte mâini trag de picioarele hoitului. Corpul e tras prin mijlocul uliței. Capul se lovește de pietre. Mâinile țin ranița, trag și de armă, n-are vlagă să o pună pe umăr, soldățește. Țac țac țac, zgomotul pe care îl face arma trasă printre pietre. Țipătul unei păsări. Ascuțit. Țipătul însoțește grupul celor trei bărbați care trag hoitul după ei. Cel care trage arma după el e în urma mortului caută cu privirea pe sus, printre ramurile copacilor, de parcă ar putea descoperi unde o fi pasărea care țipă în întunericul care se lasă peste sat. Cum caută cu privirea locul păsării se împiedică de capul soldatului și se prăvălește cu raniță și cu arma peste hoit. Nimeni nu spune nimic. Ceilalți întorc privirea și îl văd pe bărbat prăvălit cu totul peste capul mortului, peste trupul fără suflare. Trupul soldatului e înțepenit în ghearele morții. Se opresc. 

– Hai. Ridică-te.

Bărbatul îi lungit peste trupul rece al mortului. Miros de sânge. Sângele vâscos de pe fața soldatului. Gustul sângelui și al pielii. Sărat și împuțit. Se ridică. Se șterge cu mâneca peste față. Pornesc din loc trăgând corpul. Capul e zdrelit, lasă dâre de sânge în urma lor. Liniștea nopții. Toți simt un tremur difuz în stomac. Amețeală amestecată cu rău de stomac. Niciun cuvânt. Hoiturile se iau noaptea pentru că noaptea nu se văd ochii celuilalt. Noaptea nu se spun cuvinte. Hăcuirea e mecanică, în lipsa privirii. Nu se grăbesc, nu au putere să se grăbească. Nu s-ar grăbi oricum, știu că trag după ei corpul unui om mort. E ca un cortegiu. Mai e gândul ăsta conștient, o urmă din el, dar e. Se opresc din când în când. Își trag sufletul. E zăpușeală. Ascultă aerul nopții, dacă se aud zgomote, dacă se apropie careva. Mai pot trece soldați, mai pot trece ruși.

Cu rușii nu vrei să te întâlnești. Oamenii se ascund de ruși. Rușii nu te lasă să mori ușor și apoi te târăsc hoit. Nu. Pân’ să mori de mâna lor, până acol’, e cale lungă. Bătaia, hăcuirea pe viu, fără să mori. Rușii urlă cu ochii bulbucați, sau hăcuiesc în liniște, meticulos, cu o  privire de cuțit. Sunt ochii fiarei de care nu te scapă nimeni. Siluirea femeilor. Le vânează fugind după ele. Le vânează în grup, râzând cu toți dinții la vedere. Nu e râs, e un rânjet care îți îngheață sângele. Dacă își pun în cap să își potelească învolburarea dintre picioare, nu scapă nicio femeie. Niciuna nu scapă dacă vor să își descarce sămânța. Femeile fug mâncând pământul de cum se aud zgomotul tancurilor, al mașinilor de război, al cailor, urletele rușilor intrând în sate sau orașe. Femeile se ascund în gaură de șarpe. Unele nu scapă. Multe nu scapă. Rușii vânează oameni. Pentru sămânță, pentru crimă, pentru mâncare. Slobozire. Descărcare. Femei, bărbați, copii. Trec cu roțile peste oameni, trec cu caii. Se rechiziționează tot. Așa cum pleacă din țară trenuri cu locomotive trăgând cu greu vagoanele pline doldora cu grâu, cu lemne, petrol, tot ce se poate lua se ia. Datorie de război. Războiul s-a încheiat pe front. Nemții au plecat. Locul lor a fost luat de ruși. Marele Frate de la Răsărit. Armata Roșie a intrat cu mii și mii și mii de soldați și tancuri. Cerul vibrează de la atâtea tancuri, atâtea șenile care zdrobesc pietrele răscolind colbul drumurilor.  Rușii răsar peste tot. Ăsta e un alt fel de război. Un fel de gâtuire cât să nu mori. Agonie.  

Dacă vin rușii, te ascunzi și în gaură de șarpe. Tot ce este de mâncare e confiscat. Rechiziționat. Furat. Tot. Tot. Îți intră în casă, peste tine, sparg, te împușcă de față de copiii, înfig cuțitele, taie, rup, siluesc, golesc tot. Tot. Tot. Armele sună în ropot atunci când rușii trec prin sat. Acum, nu se aude nimic. Dar nu e sigur, niciodată. Zgomotul se poate auzi dintr-o dată, fără nicio avertizare. Când dau iama, bocancii rușilor se aud în tot satul, dintr-un capăt în altul. Și armele. Hoitul are bocanci. Soldat. Bărbat tânăr. A fost. E un hoit. S-o rătăcit, s-o pierdut de ai lui. Războiul s-o terminat de ceva timp. De unde s-o fi rătăcit. A cui o fi. Uniforma militară, tresele sunt smulse, atârnă. Nu e de-al rușilor. Bocancii soldatului sunt din piele groasă. Fără talpă, bocancii pot fi fierți. Doar pielea. Se va fierbe îndelung. Se va mânca. Pielea bocancilor. Se va suge pielea fiartă. Liniștea nopții. Țipătul păsării. Nu tresare niciunul. Pornesc din nou. Țac țac țac, arma târâtă pe ulița pustie. Dacă ar apărea rușii, au și ei o armă. Ar putea trage cu ea. Acu’, trag corpul. Trebuie avut grijă de bocanci să nu cadă din picioarele mortului. Dacă ar apărea rușii, n-ar putea fugi cu ranița, cu arma, cu mortul, cu bocancii. Nu poți nici să îi scoți din picioarele mortului. Te încurcă în deplasarea asta organizată. Bărbatul slab e un băietan, aproape un tânăr, abia târăște ranița și arma. Ceilalți doi trebuie să țină hoitul bine. Bărbații au de cărat hoitul, arma și ranița. E îndeajuns să ai grijă de toate acestea. Bocancii să nu cadă din picioarele mortului. 

Transpirația curge pe corpurile sfrijite ale cărătorilor de mort. Arsița zilei nu s-a risipit. Noaptea e la fel de caldă ca ziua. Bărbatul cu ranița și arma împinge o poartă, ține de ea până ce trag hoitul cei doi.  Privesc în urma lor să se asigure dacă i-o văzut careva. Nu le pasă dacă îi vede careva, da’să știe dacă or fost sau nu văzuți. Nu toți cei care mai sunt în sat trag hoituri în curți. Se știe cine trage de hoituri. Hoituri de oameni, de câini, de orice. Doar noaptea. Chiar dacă nu se vede țipenie de om, se știe. Oamenii știu cum să se furișeze noaptea fără a fi auziți. Văzuți. Fie că sunt cărători de hoituri sau doar i-o prins noaptea pe uliță. Se știe cine sunt cărătorii de mort și după mirosul de om care se împrăștie noaptea. E un miros greu. Duh al nopții care înfige gheare în inimă. Știi ce este acest miros, fără să-l fi cunoscut, fără să fi participat vreodată la procesul de apariție al mirosului. Instinctul îți spune. ‘Cesta e miros de om. Mirosul se împrăștie, oamenii îl simt, ‘poi nu mai pot dormi. Somnul devine coșmar. Somnul te chinuie. Mirosul greu. Dacă e ars, dacă e fiert. Se țin și la uscat, în saci, ori în poduri. În bătaia aerului care usucă. 

Pasărea țipă în aerul nopții. Cuțitele taie. În liniște. Hăcuiesc. Se despică precum un harbuz. Inima. E caldă. E ca un pumn însângerat.  

(…)

N-a închis un ochi toată noaptea. Nici Saveta. A auzit-o toată noaptea foindu-se. Nu și-au spus niciun cuvânt, chiar dacă se auzeau unul pe altul cum se perpeleau în liniștea nopții. O aude pe Bruna cum se foiește, nu știe nimic și asta e ca un cuțit în inima lui Ștefan. Și a Savetei. Peste o săptămână vor pleca cu trenul special. Vor lăsa în urmă casa aista în care și-or crescut copiii. Toată toamna, Saveta o tras de lemnele războiului de țesut. Țac țac țac. Ciorapii groși de lână, pânză pentru obiele. Saveta nu o vrut să mai spună cuvântul opinci de când Ștefan i-o spus în noaptea ‘ceia de vară că Bruna. Niciunul n-o mai spus niciun cuvânt despre opinci, da’ or știut amândoi că altfel nu-i posibil. Copiii or plâns când le-au spus că vor pleca și vor lăsa casa în urmă. Nu le-au spus nimic de Bruna. Mihăiță o întrebat. 

– Caii pot merge cu trenu’.

Ștefan nu o răspuns. Copiii știu că, dacă Ștefan nu răspunde, a doua oară nu îl mai întrebi. De când s-o întors din război, tăcerile lui sunt mai aspre. N-o fost nicicând vreun vorbăreț, da’ după război cuvintele ies și mai greu din gura lui. Ileana s-o uitat la el, în ochii lui, și l-o întrebat.

– Bruna.

Și el o tăcut și o ieșit din casă. Ileana o știut de ce, dar n-o spus nimic fraților ei. Fornăitul Brunei și foiala celor două vaci. Să se termine odată. I-or obosit această permanentă pază pentru animalele lor, pentru viața lor, a fiecăruia. Zi și noapte. Ceas de ceas. Să asculți noapte de noapte toate zgomotele, să dormi iepurește pentru ca nu cumva să intre careva peste tine și peste ai tăi, să te căsăpească ai Evdokiei, să te mânânce, să intre rușii, să îți fure animalele, să îți fure copiii, să-ți siluească fetele, femeia. Frigul care o venit odată cu iarna îi face pe oameni și mai disperați. Năluci tremurând de frig, supți de foame, deplasându-se prin sat în căutare de hrană. Orice. Căutând și în gaură de șoarece. Trupurile morților pe ulițe. Căruța părintelui scârțâind trecând pe ulițe să adune de prin case, de prin bătături, de peste tot, trupurile moarte și înghețate. Lopețile groparilor intră mai ușor în pământ acum de când o nins. Or murit mulți în satul lor. De foame sau de mâna rușilor, mâncați de ai Evdokiei care umblă prin sat îmbrăcați în haine militărești de la ruși. Sunt oamenii de bază ai Frontului Plugarilor Români. Și ai rușilor. De când se fudulesc cu hainele astea umblă și ziua. Intră peste oameni și le pun în vedere că se apropie strângerea impozitului. Iau din bătătura oamenilor ce le pică la mână. Ai Evdokiei nu intră în bătătura lui Ștefan sau a bărbatului Parascoviei. Au frică de cei care au făcut războiul. Știu că pentru cei care au supraviețuit războiului moartea nu este frică. Ci o realitate care te lovește într-o secundă. Nu ești doar tu care aduci moartea, ci poți fi tu cel care o încasează. Moartea se înlănțuie cu viața, se contopesc brutal, dar asta înțelegi cel mai bine în război. Ștefan visează războiul. Toate imaginile pe care le-o văzut se perindă în visele-coșmaruri. Uneori e mult zgomot în visele lui. Obuze explodând și pământ împroșcat aruncat în aer. Îl simte în gură, în ochi. Urletele. Alteori, războiul e fără sunet. Doar sânge și metal și moarte tăcută. Ai Evdokiei știu asta, că devii fiară când moartea îți suflă în ceafă. Gustul cărnii de om e frica de moarte pentru ai Evdokiei. Animalic. O cădere în propriul iad. Uneori îți ești propriul iad. Acolo nu vrei să cazi. De acolo nu mai e scăpare. 

Ștefan se ridică de lângă Saveta. Îi aude oftatul. Greu. Aprinde opaițul. Flacăra din burta sticlei aruncă lumina portocalie peste copiii lui dormind. Fiecare pas pe care îl face spre Bruna e ca un cuțit în inimă. Iapa îl aude și îl privește cu ochii mari. Șe așază lângă ea. Își trece mâna peste spinarea ei caldă. Bruna se uită în ochii lui. Ștefan își vede chipul oglindit în ochii ei mari. Bruna lui, Bruna lui. 

– Hai, fata tati, hai. Bruna, Bruna. Hai, să mergem.

Vacile se foiesc între paie, nu se ridică din locurile lor calde. Ștefan iese pe ușă urmat de Bruna. Ștefan se uită la Bruna cât de blândă îl urmează ea. Crapă zorile. Fulguiește. Urmat de Bruna, Ștefan iese pe poarta care scârțâie. Când închide poarta, Ștefan o vede pe Saveta în pragul casei. Femeia își ține mâna la gură privind după ei. Bruna merge pe lângă Ștefan care mângâie pielea iepei îngânând.

– Hai cu tata, hai cu tata. Brună, Brună.

Satul ăsta e o rană care supurează, ca-n război. Așa cum o văzut trupurile sfârtecate, agonizând fără lacrimi, doar așteptându-și mut moartea. Vor pleca. Nu mai e de trăit aici. O auzit, cât o fost la Bumbești-Livezeni, că se mai poate trăi, greu, îi drept, dar în capătul ălălalt de țară nu se mănâncă oameni. Aici trăiești cu coșmarul rușilor și al mâncătorilor de oameni. Stai și îți aștepți moartea. Glonț, cuțit, bocanci rușilor, foametea, dizinteria, distrofia, tifosul, umflarea burților copiilor. Mâncători de oameni. S-o dus la primărie și s-o pus pe listă. El și ai lui. Locuri pentru trenul foametei. Vacile și căruța, o să le vândă, și mai au o parte din banii de la Bumbești-Livezeni. Șapte bilete. Când s-o dus la primărie, o citit primarul din Scânteia că transportul alimentelor pe CFR e strict. N-au multe ce să ducă cu ei. Cei care transportă pe CFR trebuie să se conformeze, așa scrie la ziar, condițiunilor de transport făcute publice în comunicatele Ministerului Industriei și Comerțului și a Direcției Generale CFR. Poți lua bagaj de mână în vagon fără să plătești taxe și fără formalități. Colete și valize în total de 30 de kilograme și în limita volumului aflat deasupra și sub locurile pe care le ocupi. Ei nu au valize. Au traiste și un sac de război. Două scoarțe și au ciorapi de lână făcuți de Saveta, să nu le înghețe chiciorele. Și șalul de lână al Savetei. Bine că le-o făcut și au salvat lâna. Preluarea cotelor obligatorii de lână s-o prelungit încă un an. Dacă îți iau lâna din bătătură o să îți degere picioarele. Îs oameni cu picioarele retezate de la degerare. Au niște cioturi. Nu trăiesc mult și mor. O văzut trup luat de căruța părintelui cu picioare cioturi. I-o zis primarul să se ducă să muncească la conducta Agnita-Botorca, că e șantier acolo. Și o citit primărul că șantierul acolo e o mare victorie a brigadierilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a tehnicienilor și a lucrătorilor voluntari. Și el o zis că nu vrea să facă politică, că o văzut tot ce trebuia în război. Primarul s-o uitat la el și a dat din cap. 

– Cine vrea să trăiască, Ștefane, tre’ să cetească Scânteia. 

Și primaru’ o scuipat scârbit într-o parte. I-o zis lui Ștefan că mai bine s-ar duce să muncească pe șantier, să mai strângă bani și să vină la primăvară. Cum o trecut atâta, mai trece încă. Ștefan o dat din mână și o zis că nu. Iarna asta nu mai scapă nimeni. Aici e sfârșit de lume. Primarul o citit din ziar că e obligatoriu să declari stocurile de făină. Că se vor distribui tuturor cetățenilor 250 de grame de pâine în baza bonului aferent, din cartela de pe anul 1947. Prețul unei rații este de 16.000 de lei la brutărie și 19.500 lei la centrele de distribuție.  Primarul o mai vrut să citească și despre negocierile cu Germania pentru tratatul de pace, da’ Ștefan o zis că doar lista îl interesează. Să îl pună primarul pe lista pentru trenul special. Pe el și pe ai lui. S-o dus apoi la Parascovia, soru-sa, să mai încerce, ultima oară, să îi roage să se pună și ei pe listă și să plece cu toții. Parascovia s-o uitat lung la el. 

– Un’, să fugim, Ștefane. De murit, murim și aci și oriunde ne-om duce. Și-n gaură de șarpe. Am obosit să tot fug. Toată viața noastră am fujit. 

Bărbatul ei sta într-un colț și fuma la mahoarca lui. De când știe că Ștefan pleacă cu ai lui nu mai vorbește. Îi mut. Nici cu Parascovia. Mut. Nu mai e nimic de spus. Ștefan s-o așezat lângă el. Au tăcut. Erau ca pe front, atunci când s-o gătat războiul. N-au știut ce să facă. Orice ar fi făcut era ca-n ceață. Parcă te duceai niciunde. Un fel de prizonieri, oriunde și oricum. Așa și acu’ cu Bruna lui. Merg pe uliță. Satul abia se trezește. Fulguie. Tace mergând pe lângă Bruna lui. Se aud doar pașii lui și copitele iepei. În crângul ăsta e liniște. Zăpada e neatinsă. Nu se mai uită în ochii Brunei pentru că, dacă s-ar uita, ea ar înțelege pe loc. Cuțitul intră dintr-o dată în inima ei. Nicio răzvrătire. O știut locul inimii ei. Inima Brunei. Cade din picioare ca secerată. Nu se uită în ochii ei. Nu. Sângele ei e cald. Ca un culcuș. Îi curg lacrimile. N-o mai plâns de nici nu mai știe când. De la începutul războiului, acolo, o singură dată, la început de front, atunci când o înțeles ce firavă e viața lui acolo, între obuze, tancuri și morți. Că totul se poate sfârși într-o clipită. Așa cum se stinge lumina în opaiț. Tremură puțin înainte și apoi gata. Se mănâncă carnea de cal. Dar ea e Bruna. 

– Bruna tati, bruna tati.

Pielea pe care a mângâiat-o de atâtea ori. Trupul ei însângerat, fără piele, îl aruncă în râpă. Să nu ajungă nimeni la carnea ei. Nici ai Evdokiei. Nimeni. Să putrezească acolo. Doar păsările. Nici ele să nu se atingă de Bruna. Întinde pielea pe zăpadă. Sângele ei roșu. 

– Bruna tati, Bruna tati.

Curăță pielea. Sângele pe zăpadă. Nu mai curg lacrimi. Adună pielea și o pune într-o pânză. Își  trece palmele peste zăpadă, să le curețe. Stă singur în mijlocul crângului. Tace. Aerul e rece, brăzdează pielea feței. Fulguie. Bruna nu mai e. 

(fragment dintr-un roman în curs de apariție la Editura Cartier)

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: