Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Toni Chira

în strânsă legătură

îi ascult vocea încolăcindu-se pe corpuri
pe fețe ieșind ca sudoarea la suprafață
ca un pârâu negru prin cutele pielii
prin denivelările din pereți
ca un șarpe sub cărămizi
și în încheieturi

împuternicește-mă și fă-mă să uit
și timp oferă-mi ca să pot să iert
și în mine preschimbă-l pe celălalt
adu-l pe celălalt ca să își găsească
în mine acel loc cald unde se zice
poți să te dezbraci și să continui
să te dezbraci până scoți la lumină
fâșia dureroasă și o așezi lângă altele
la fel de vineți și de însângerate
apoi arzi în strânsă legătură
cu cei care și-au scos fâșia lângă tine
un lanț lung de fâșii însângerate
să-mi fie trupul
înăuntru

cameră unde am iubit întunericul și îndoiala
așternuturi albe unde mă odihnesc și plâng
răceală din pereți și pocnet din sobă
tavan prin care curge ploaia
picături pe frunte și obraji șiroind
sălbăticia acestui timp o uitasem
uitasem cum e să te topești pe picioare
cum e să băltești să-ți simți bucăți
întregul corp atât de proaspăt cândva
oglindă în care s-au reflectat prietenii
scaune pe care ei au șezut și au vorbit
podele pe care au mers binedispuși
dimineți în care parcă îngheț
senzația că sunt înrădăcinat în ceilalți
impulsul să mă smulg senzația de înec
impulsul de a ieși la suprafață cu orice preț
lumina dogoritoare a dispreţului în zâmbet
cameră unde am iubit întunericul și îndoiala
cărămizile vișinii ale sobei atât de reci
fotoliul zdrențuros ferestrele mici și vechi
aerul stătut în care îmbrățișez închipuiri
vocea trecutului își rostește primele silabe
aerul stătut în care îmbrățișez închipuiri

O frunză roșie

Nu disting corpul durerii de corpul tău.
Nici întunericul compact nu îl simt.
O frunză roșie va coborî din pom.
Nu sunt calm ca să o descriu.

Nefolosit la culcare

Ești prea tânără ca să te dezintegrezi.
Ești frumoasă și nu atât de bolnavă.
Îmi doresc ca aerul să te mențină
ca un conservant, ca un balsam
în care oasele ți se-ntăresc
și expresia feței rămâne intactă.
Ca să privești viitorul cu ochi buni,
schimbă motivul pentru care plângi.
Dacă e vorba de oameni, lovește-i cu sete,
adică separă-te și gemi dinadins.
Când se vor rezolva lucrurile, o să-mi revin.
Nu o să fiu confundat cu boala ta de rinichi.
Nu o să fiu pentru tine
doar omul care-ți spune: câtă dragoste
trebuie să exprim,
cât nerv rămâne nefolosit la culcare.

Sindromul oamenilor lipsă

Sinagoga e monumentală.
Enormă și părăsită.
Ultimii evrei au plecat
și au lăsat în urmă
acest coșciug fără mort.
E drept că nu poți lua
namila de beton în spate
și s-o duci în Israel,
dar am un sentiment atât de straniu,
de parcă m-a vizitat un prieten
care a venit însoțit de bătrâna lui mamă,
iar la plecare mi-a lăsat-o pe cap.
Acum stau și mă uit la ea
și îmi repet în minte:
„Ce femeie frumoasă a fost în tinerețe.”

Istoria seamănă cu o bandă de muște,
transformă adolescența în melancolie.
Am crescut în casa unui fost ofițer,
bunicul meu, printre cărți de istorie militară.
M-au captivat uniformele și armamentul,
dar, și o spun mai ales pentru mine,
cel mai des m-am lăsat cucerit
de basmele reale, acele povești eroice
ale soldaților prinși în ambuscadă
care reușesc să scape printr-un
gest de sacrificiu.
De asta l-am iubit pe toboșarul sard
al lui Edmondo de Amicis.
De asta am tremurat și am plâns
aflând soarta detașamentului de călăreți
care s-a dus să întâmpine cu săbii
artileria germană în Primul Război Mondial.

Bunicul avea o carte:
„Teroarea fascistă în Ardealul de Nord”,
o carte cu poze, deci seducătoare
pentru un copil ca mine.
Am găsit-o și am început să o răsfoiesc.
L-am chemat pe fratele meu
și i-am arătat una dintre poze:
Uite, frate, vaci odihnindu-se la soare.
Cum unii au sindromul membrului fantomă,
atunci când duc lipsă
de o mână sau un picior,
eu am sindromul oamenilor lipsă.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: