Revista Tomis

Diana GEACĂR

Facebook
Twitter
WhatsApp

Fisura prin care se strecoară lumina

„Ia uite, mama, Pământul”, îmi spune, dar o găurică
luminoasă din Calea Lactee mă smulge brusc din

spațiu și mă aduce înapoi în cortul de pânză,
zis planetariu. Dar mai târziu, când intrăm

în simulator și submarinul nostru țâșnește
printre animale preistorice, mă apuc de scaun,

să nu pic în apa virtuală, închid ochii când
un kronosaurus cască gura, simt pe glezne

tentaculele krakenului – domnul de la bilete se pare
că vrea să ne ofere o experiență fizică totală.

Îmi scot ochelarii VR, am pieptul desfăcut, dar
zâmbet de mamă: „Ce, ți-a fost frică?”

„Mi-a fost, mama, dar mă uitam la tine așa,
pe sub ochelari, și nu-mi mai era.”

Cel mai bun calmant

„Melcul meu face caca?”, zice fata și mă uit lung la
firicelul negru care crește din el și se curbează aproape

spre degetul ei. „O să-l las lângă tine. Să ai tu grijă de el
până termină.” „Bineînțeles”, îi spun serioasă,

apoi verific poza pe care mi-a arătat-o Google Lens, mă uit
iar la tecile de pe jos și da, sunt de glădiță. În jurul nostru,

câțiva copaci par să fi rămas fără câteva crengi.
Fata se așază pe trotuar, între fiul meu și prietenul lui,

care s-au certat mai devreme, și-i pune să scoată
semințele din teci, ca să le planteze. Stau toți trei

concentrați, cu câte o grămăjoară de bobițe verzi în față.
Acum pot să aud veverița ronțăind dude albe deasupra noastră.

Nu vor planta nimic. La vârsta asta, destinația poate fi uitată.
La vârsta asta, cel mai bun calmant pentru băieți e o fată.

Survival cu mama

„Mama, care e diferența dintre vise și visuri?”
„Visezi că plutești peste munți albaștri și

pajiști întinse, cum facem noi în Minecraft,
pe modul creative. Și visezi s-ajungi pilot de avion.

Nu tu, ziceam așa. Sau uite, visezi să găsești diamante
când ești pe survival. Ia uite, ce chestie, chiar de

diamante vorbeam.” Fiul meu a luat o poțiune
de invizibilitate și-mi pune în jur tot felul

de blocuri, pentru că știe că-mi place să minez,
așa cum și eu știu că-i place să mă troleze.

Și mă gândesc că asta e diferența dintre vise și visuri:
modul în care se desfășoară. Creative sau survival.

Și-mi amintesc de femeia care-mi spunea că sigur
nepotul va semăna cu soțul ei mort, că l-a văzut

în ecografie. De ce să-i spun că toți au,
în burta mamei, nas turtit și buze groase?

De parcă ea n-ar ști. Așa că am lăsat-o să mă troleze.
Pentru că nu e bine să iei visurile oamenilor.

Iată c-a sosit vremea naivilor

Aseară un șobolan blând voia
să mă muște, hanț!, de degete, pe-ascuns,

alaltăseară o muscă grasă și neagră se înecase
în ciocolata din cană. Nici cu ea nu știam

ce să fac. Acum scot scaieții care s-au prins
de pantalonii fiului meu și mă gândesc la vorbe

de care nu scapi toată viața. „Ești prea naivă”,
îmi spunea, dar uite, tată, c-a venit vremea

în care numai naivii se pot bucura. „De ce
m-ai chemat?” îmi zice soțul și-i arăt spre fereastră,

entuziasmată, dar el dă din umeri. „Ce să văd? Ceva
care se mișcă prin aer?” Dar stai că mai încerc o dată.

„Da, mami, îl văd!” și amândoi ne uităm la liliacul
care zboară în cerc pe lângă balcon. E o creatură acolo,

prinde țânțari și molii, de care noi ne minunăm. Dacă aș
scoate capul pe geam? Liliacul s-ar prinde în

părul meu. Simt fiori: pentru el nu sunt naivă;
pentru el – iar asta doare mai tare – sunt o amenințare.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: