Icar ’89

(fragment de roman)

Adormise probabil şi dormise vreo oră. Când se trezi, era şapte seara şi Radu, ia-l de unde nu-i. Şedinţa se terminase cu siguranţă de mult. Probabil că s-a întâlnit cu stricata aia mică, se distrează la un restaurant, mănâncă, beau, discută şi ascultă muzică. Pe când el, Eugen, ce naiba face? Stă să citească un manuscris stupid. Atât de prost scris şi în care Radu îl încondeia, deşi spunea că sunt prieteni – încât drept răzbunare nici nu vru să-şi acopere urmele. Ba dimpotrivă. Înghesuise foile în rucsacul lui Radu, iar o parte dintre ele le pusese în rucsacul său.

De ce să fie aşa prost şi să-l tot aştepte pe Radu? De ce să nu iasă şi el pe-afară, măcar să mănânce. Ştia o autoservire, la „împinge tava”, cum i se spunea, aflată la parterul unui bloc peste drum de Sala Palatului. Se duse acolo, îşi luă salată boeuf în ruladă de muşchiuleţ de porc, murături şi o cană de orez în lapte. Mâncă pe îndelete, apoi ieşi pe stradă şi se plimbă o vreme prin oraşul abia luminat. Se plictisi. Se întoarse la hotel, când fu sigur că Radu e deja în cameră. Dar Radu nu apăruse. Enervat, Eugen se întinse în pat, scoase din rucsacul său foile furate din manuscris şi citi până adormi. 

Ca de obicei, şedinţa de recepţie cu tovarăşul Goz a fost o simplă formalitate. Îl durea undeva pe Goz de materialele refolosibile. Dar era câinos, pentru că atunci când nu se adunau destule, nu mai pupa primă. Dorinţa de-a căpăta o primă îl făcea fioros. De aceea subalternii spuneau despre el că-i un om bun, dar rău. Ce nu-i convenea însă lui Radu era plenara, şedinţa cea mare, pe întreprindere. Deşi putea să moţăie liniştit, nu-i convenea să piardă atâta vreme, ascultând stupizenii, că doar nici oratorii nu credeau ce spun. Plecă de la Goz abătut şi luă un autobuz până la sediul central.

Şedinţa de sfârşit de an se termină târziu, a participat la ea chiar şi un ins de la partid, Radu nu-l cunoştea, deşi se pare că până şi directorul general avea teamă de el. Fusese trimis să le frece ridichea, i-a beştelit, dar Radu stătea pe scaunul său, ascuns după un inginer spătos, îi ştia şi numele; Beleaua, şi astfel parcă invectivele nu-l priveau şi pe el. De ce l-au trimis la şedinţă pe cel de la partid? Radu habar nu avea, dar îi auzea şuşotind pe cei din jurul său. De obicei venea ca să-i disciplineze. Frica păzeşte bostănăria!

– L-au trimis ca să ne spună cum a fost la al paişpelea congres, să nu uităm cumva! comentă, maliţios, cineva. 

– Sunteţi fraieri, a auzit Radu vocea groasă a lui Beleaua. Am auzit că în Timişoara a fost o revoltă şi Ceuşescu a fugit în Iran. Îşi caută un loc de refugiu. 

Congresul al paişpelea avusese loc în noiembrie, Ceauşescu fusese reales, dar Radu nu urmărea scena politică, totul era o mascaradă şi-l scârbeau ziare, posturi de radio şi tv. La radio mai asculta câte ceva, avea două emisiuni preferate, una a lui Pittiş, duminică seara, Pittiş Show, abia aştepta să vină duminica, îşi cumpărase un tuner Radu, un tuner românesc, T350, şi duminica seara, la ora când intra Pittiş în emisie, stătea cu ochii pe led-ul verde ce anunţa intrarea în stereofonie. Pittiş Show, Rock and Roll, Radio3 – Radio Tineret, una dintre puţinele emisiuni transmise stereo. Până la ea, crezuse că a cumpărat un tuner defect, led-ul verde nu se aprinsese. Prima dată când s-a întâmplat, a fost la emisiunea lui Pittiş. Bucuria i-a fost nestăvilită văzând că led-ul verde luminează, iar Pittiş spunea că va da în acea seară un album King Krimsons, trupa sa preferată, o trupă de care Radu nici nu auzise până atunci. A sărit şi-a pornit magnetofonul şi-a înregistrat albumul. Florian vorbea la începutul emisiunii, apoi lăsa muzica să curgă, anume pentru audiofilii ce doreau să înregistreze. Altă emisiune iubită era a lui Ştefan Ghidoveanu, „Exploratorii lumii de mâine”, o emisiune despre sience-fiction, ce-l făcea să viseze. Şi, în fine, mai îndrăgea emisiunea de jazz a lui Florian Lungu, Moşul! Cam asta era tot ce putea alege din cele trei posturi de radio existente în Republica Socialistă România. Sigur, poate mai erau unele emisiuni bune, dar numai acestea erau pe gustul lui. Aşa că acum privea în jur, aşezat pe scaun în sala de şedinţă şi se întreba ce-l priveau pe el toţi acei oameni, toate acele vorbe? Era cu mintea – cu gândurile şi visele – în altă parte.

 Chiar nu-l privea deloc pe Radu tot ce se întâmpla în sala de şedinţe. O vreme l-a ascultat pe acel tovarăş bine îmbrăcat şi îngrijit şi autoritar şi nervos, apoi iarăşi mintea a prins să-i rătăcească la ale lui. Se gândea la Irina şi cum i-ar povesti visul ce-l avusese astă noapte, când aţipise în tren. 

„Eram în clădire, clădirea prin care rătăcesc deseori în visele mele, de data aceasta era o combinaţie de cămin studenţesc şi magazin universal, dar acum eram cu tine. Ai fugit de mine pe culoar şi ai intrat într-o mică alimentară. Am vrut să intru după tine, dar două prietene de-ale tale barau uşa. Mi-am spus ca n-ai unde să te duci şi te-am aşteptat să ieşi. Mi-am dat seama prea târziu că ai trecut prin acel magazin, că îl cunoşteai pe vânzător şi te-a lăsat să ieşi prin spate şi te-ai dus să te întâlneşti cu altcineva. Am rămas singur.

Apoi eram afară, era seară, ieşiseră stelele şi mă întorceam nu ştiu de unde, mergând pe tarlaua din spatele clădirii, înaintând spre ea. O clădire ca un cămin cazon. Mergeam ca şi când aş fi mers spre casă, visător. Când, brusc, m-a trezit din reverie un megafon. Auzeam foarte clar cuvintele, erau intr-o limbă ce semăna cu germana. Le şi înţelegeam. Arestau pe cineva. Era un echipaj al miliţiei, scoteau un ins dintr-o maşină şi îl avertizau să nu mişte. În uşa luminată a acelui cămin-penitenciar erau nişte deţinuţi în haine vărgate. Aici s-a terminat visul, pentru că m-am trezit brusc. Dar impresia asupra mea a fost imensă. Însă ceva m-a bucurat. Pentru prima dată, m-am visat afară din clădire şi mă aflam sub cerul înstelat şi-am realizat că acea clădire prin care rătăcesc deseori în visele mele era un penitenciar mascat”. 

Faptul că i-a povestit în gând Irinei visul său, l-a făcut să-i fie dor de ea. Deşi se jurase că n-o s-o mai vadă, se gândi s-o sune. Nu putea să fie consecvent, nu-şi putea împlini hotărârile. Se lăsa în voia dorinţelor. Avea dreptate Eugen, era un om slab, nehotărât. Când şedinţa se termină, îşi urmă imboldul. Rugă la o dugheană un vânzător în halat albastru, uzat şi soios, să-i schimbe un leu în fise şi se duse la telefonul public. Ştia unde este telefonul, o mai sunase pe Irina de acolo. Formă numărul, vorbi cu ea şi se întâlniră în cartierul ei. Se înserase, dar nu era frig. Un decembrie atât de frumos mai fusese o singură dată, de când se ştia, pe vremea când făcuse armata. 

– Dacă mă uit bine la tine, văd că te-ai schimbat, spuse Radu.

– Cum adică m-am schimbat, îl întrebă Irina şi făcu o piruetă. 

– Parcă ai pus ceva carne pe tine, nu mai arăţi ca o zgâtie, arăţi a femeie.

– Şi asta nu e bine? îl întrebă Irina. Simţi dorinţa să-i spună că e însărcinată, de asta e mai plină, dar se jurase să n-o facă şi tăcu. 

S-au plimbat pe străzi şi-au vorbit. 

– Nu mergem la hotel? l-a întrebat Irina.

– Nu, nu mergem, că stau în cameră cu Eugen, i-a spus Radu. 

– Atunci să mergem la Manu, propuse Irina, iar Radu nu avu nimic împotrivă, deşi nu avea chef de alţi oameni în jur şi ar fi stat numai cu Irina.

Dorinţa i se împlini, Manu nu era acasă. Când au plecat de la uşa apartamentului său şi au ieşit din bloc, l-au întâlnit pe Cornel. 

– Bă, dar voi de pe ce lume trăiţi, le-a strigat el. Asta-i cu îndrăgostiţii! N-aţi auzit ce s-a întâmplat la Timişoara? Au tras în oameni! Drace, haideţi în stradă. Ar trebui să ieşim toţi în stradă. Să fie distracţie!

– Ar înnebuni maică-mea să nu mă vadă acasă, îi spuse Irina şi Cornel ridică din umeri şi plecă.

– Eu îi iau pe băieţi, stăm pe-afară la o ţigară. Ne găsiţi pe-aici, dacă vă răzgândiţi, le spuse el. 

– Noi ne mai plimbăm, strigă Irina după el.

– Drum bun, cale bătută, cin’ vă prinde, să vă… strigă şi Cornel nişte măscări după ei.

Radu se amuză. Băieţii ăştia erau de vârsta Irinei, iar Irina era cu unsprezece ani mai mică decât el. Băieţii erau nişte puştani, dar Radu nu se simţea mai în vârstă ca ei. Nu se maturizase. 

 – Am o idee, spuse Irina mai apoi. Ce-ar fi să mergem la mine şi s-o luăm pe Alis să facă mişcare? 

Radu o ştia de Alis, o boxeriţă bătrână şi poate de aceea foarte liniştită.

– Aşa află şi mama că suntem în zonă, să nu se îngrijoreze. 

Radu nu avu nimic împotrivă, au mers spre blocul Irinei şi Irina a intrat în casă, a vorbit un pic cu mama sa şi s-a întors cu blânda Alis. Cât a aşteptat-o, Radu a fumat o ţigară. 

– Să mergem, a spus ea şi-au pornit prin cartier.

Se făcuse noapte şi, cum luminile stradale nu fuseseră aprinse, era beznă. Radu îşi aminti, amuzat, de-o expresie din „Călătorie la capătul nopţii”, un roman adorat de el, citit de zeci de ori: „întuneric ca-n cur!”, spunea acolo Bardamu. Aşa era acuma şi Bucureştiul. Orbecăiau. S-au plimbat o vreme şi iată că tovarăşul Sava, un bătrân firav şi tremurător, cunoscut în cartier, le iese pe întuneric înainte, se sperie de câine şi, ca să se apere, îi pune lanterna în ochi. Deştepţi bătrânii ăştia, umblau cu lanternele după ei! Noroc că Alis, bătrână – şi nu fusese ea agresivă nici la vremea tinereţii – nu sare pe moş, ci se propteşte bine pe picioare şi latră. Irina s-a dus, i-a pus câinelui lesa, bătrânul a apostrofat-o că lasă fiara liberă. Irina i-ar fi proptit şi ea vreo două vorbe de-ale ei, dar Răducul ei era de faţă, aşa încât spuse despre Alisia că e un câine blând, doar că n-ar fi trebuit să-i pună lanterna în ochi şi conflictul s-a încheiat. Incidentul însă i-a indispus. 

– Radule, zise Irina. I-am zis mamei că sunt cu tine. Că nu ai cameră la hotel, că n-ai găsit şi-ai să dormi în gară. 

– Aoleu, mai bine nu-i spuneai că sunt pe-aici, se căină Radu în stilul lui Manu. 

– Ba am făcut bine! Ştii ce i-a dat prin cap? „Dar unde o să doarmă bietul băiat? Să-l inviţi aici să-l văd şi eu”. Hai s-o ducem pe Alis acasă, că am colindat destul. 

Lui Radu îi veni s-o ia la fugă. Avusese coşmarul că s-ar putea să dea ochii cu mama Irinei şi iată că aproape se împlinea. Îi plăcea lui Radu să se bage uneori în rahat. Deşi destul de fricos şi precaut, suferea de-o curiozitate insaţiabilă. Ar fi luat-o la fugă, dar în acelaşi timp ar fi vrut s-o vadă pe mama Irinei, chiar şi pe bunică-sa, cum arată apartamentul şi cum ard lumânările ce umpleau de funingine perdelele albe, lumânări uriaşe, rămase de la un botez şi să vadă locul unde doarme Irina. Ar fi scris apoi la scenariu… pe văzute. 

– Irina, dacă te gândeşti să rămân la tine, nici o şansă. Ar fi ceva nebunesc să dau ochii cu mama ta! Îţi dai seama? 

Dar Irina îi pune degetul pe buze, sssst, nu te pot lăsa să mergi la hotel, să fim în acelaşi oraş şi să dormim în paturi diferite. Şi Radu se lăsă dus, Eugen i-ar fi spus că-i iresponsabil. 

– Nu intru, se încăpăţână Radu când au ajuns la blocul Irinei.

– Aşteaptă-mă un pic, i-a spus Irina şi a intrat, s-a întors peste zece minute şi l-a luat pe Radu de mână.

– Hai înăuntru, a spus ea. 

Radu s-a împotrivit un pic, dar era slab din fire, avea dreptate Eugen şi s-a lăsat dus de Irina. Au intrat în sufrageria luminată de flacăra lumânării despre care-i povestise de mai multe ori Irina. Şi mama Irinei, aşezată în pat, sprijinită pe două perne mari, era luminată de acea lumânare. Era o femeie imensă, de cum o văzu, Radu o asocie cu Mama Roma din filmul lui Felini, dacă se face şi Irina ca ea? Dar lui Radu îi era teamă că mama o să-l ia la întrebări. Se apropie totuşi de ea, însă femeia spuse:

– Lasă, nu-i nevoie să-mi pupi mâna, mergeţi la bucătărie să mâncaţi ceva. 

Radu răsuflă uşurat. Au trecut în bucătărie.

– Noroc că nu-i bunică-mea pe-aici, a spus Irina, că n-ai fi scăpat de gura ei! Nu se simte prea bine din cauza fumatului şi-a prins şi-un pic de guturai şi stă în garsoniera ei. 

Au mâncat nişte tocăniţă cu ceapă şi bucăţi de carne de porc, carne adusă probabil de Traian. S-au dus apoi în „camera lor”, unde Irina a cărat câteva perne din altă cameră. S-au dezbrăcat şi s-au suit în pat. Irina a început să-l sărute. Dar cum făceau o mişcare, patul scârţâia îngrozitor.

– A ştiut ea maică-mea în ce cameră să ne trimită, i-a spus Irina lui Radu. Dar am o idee. Hai să întindem plapuma pe jos.