1962. Pe o plajă din Ipanema, stațiune aflată în sudul metropolei Rio de Janeiro, compozitorul Antônio Carlos Jobim (Tom Jobim) și poetul Vinícius de Moraes (supranumit O Poetinha) se relaxau pe terasa unui bar când au văzut trecând o fată frumoasă, despre care aveau să afle că are doar 17 ani. Sentimentul pe care l-au trăit i-a făcut să alunece îndărăt pe scara cronologică, așa cum spunea Geo Șerban la o întâlnire cu tineri scriitori. Fata ducea cu ea întreaga frumusețe a lumii, iar cei doi nu au avut altceva decât să înregistreze această trecere aproape nepământeană în cuvinte și note muzicale. 

Așa s-a născut Fata din Ipanema, o bossa nova pe care cei doi au compus-o la scurt timp. Prima înregistrare a fost făcută chiar în 1962 de Pery Ribeiro. Lovitura a dat-o înregistrarea din 1963 și care a apărut un an mai târziu pe albumul Getz/Gilberto, în interpretarea saxofonistului Stan Getz și a chitaristului João Gilberto, cu Tom Jobim la pian și în interpretarea vocală a debutantei Astrud Gilberto. Melodia a avut un succes uriaș, înregistrând cele mai multe cover-uri din istorie, imediat după Yesterday, piesa celor de la Beatles. Au cântat-o, printre alții, Frank Sinatra, Ella Fitzgerald, Nat King Cole, NOVA, Amy Winehouse, Gregory Porter. Fata care a inspirat poemul și cântecul, Helô Pinheiro, avea să devină celebră în toată Brazilia.

Florin Hălălău

Vinícius de Moraes
Fata din Ipanema

privește cât e de frumoasă
câtă grație are
fata care trece spre mare
unduindu-se dulce

fată cu trup de aur
din soarele de la ipanema
unduirea ta este mai mult decât un poem
este cea mai frumoasă imagine
pe care am văzut-o vreodată

ah, de ce sunt atât de singur?
de ce este totul atât de trist?
frumusețea care există
și care nu-mi aparține doar mie
trece în singurătate

ah, dacă ar ști asta
întreaga lume s-ar umple de grație
și ar deveni mai frumoasă
învăluită în dragoste

1982. Inspirat de bossa nova scrisă de Tom Jobim pe versurile lui O Poetinha, Haruki Murakami scrie o povestire scurtă, Fata din Ipanema în 1963/1982. Prima traducere în engleză îi aparține lui Jay Rubin în 2002, din care au apărut fragmente în cartea acestuia, Haruki Murakami și muzica cuvintelor (2005). Varianta întreagă a rămas nepublicată până în 2018, când a apărut în The Penguin Book of Japanese Short Stories.

Haruki Murakami 
Fata din Ipanema în 1963/1982

(Începe cu versurile din cântecul lui Getz și Gilberto) 

Tall and tan and young and lovely… (și continuă)

În 1963, fata din Ipanema privea marea în felul ei. Și acum, în 1982, fata din Ipanema privește marea în același fel. N-a îmbătrânit de atunci. Este captivă într-o imagine și plutește în marea timpului. Dacă ar fi îmbătrânit, ar fi avut acum aproape patruzeci de ani.

Bineînțeles, este posibil să nu fie atât de bătrână, dar s-ar putea să nu mai fie la fel de zveltă și de bronzată cum era cândva. Ar putea avea trei copii. Soarele nu e bun pentru piele. S-ar putea să mai fie considerată o frumusețe, dar nu mai este atât de tînără cum era acum douăzeci de ani.

Dar în cîntec, ea nu îmbătrânește. Este mereu o fată șic de optsprezece ani din Ipanema, pășind pe sunetul de catifea al saxofonului lui Stan Getz. Imediat ce pun discul pe platan și cobor acul, apare. 

De fiecare dată când ascult cântecul, îmi amintesc de coridorul din clădirea liceului meu. Coridorul întunecos și puțin umed. Tavanul e înalt și când pășesc pe podea, se aude cu ecou sunetul pașilor. Sunt câteva ferestre pe zidul dinspre nord, dar puține raze de soare pătrund, întrucît clădirea este construită la poalele unui deal abrupt. E întotdeauna liniște pe coridor, cel puțin în mintea mea.

De ce îmi amintesc de coridor de câte ori ascult Fata din Ipanema, nu știu. Nu există o explicație. Ce fel de pietricică a aruncat Fata din Ipanema 1963 în fântâna conștiinței mele?

Coridorul din clădirea liceului îmi mai amintește de o salată de roșii, castraveți, foi de salată verde, sparanghel, ceapă, piper verde și sos roz de Thousand Island. Bineînțeles că nu e niciun magazin care să vândă salată la capătul coridorului. Acolo e doar o ușă, iar dincolo de ea o piscină obișnuită de 25 de metri.

De ce îmi amintește coridorul de o salată, nici asta nu știu. Nici aici nu există vreo explicație. Cele două conexiuni s-au născut în mintea mea din întâmplare. Exact ca o doamnă ghinionistă care s-a așezat pe o bancă proaspăt vopsită.

Salata îmi amintește de o fată pe care o cunoscusem. Aici există o conexiune clară. Fata mânca întotdeauna salată.

Ai terminat tema la Engleză?, întrebă ea cu gura plină.

Încă nu, mi-a rămas puțin, răspund mestecând.

Și mie îmi plăceau legumele și, de fiecare dată când ne întâlneam, mâncam salată. Era o femeie foarte deșteaptă și credea că totul va fi bine, dacă va mânca tot felul de legume. Dacă oamenii vor continua să mănânce legume, lumea va fi frumoasă, sănătoasă, plină de iubire și va trăi în pace. Ca în Strawberry Statement. 

A fost odată ca niciodată, scria un filosof, un timp în care lucrurile și amintirile erau separate de o adâncime metafizică.

Fata din Ipanema în 1963/1982 mergea pe o plajă metafizică cu nisip fierbinte fără să facă niciun zgomot. Este o plajă foarte lungă pe care o spală valuri ușoare și albe. Nicio adiere. Nimic la orizont. Pot adulmeca marea. Soarele fierbinte mă arde.

Stau întins sub umbrelă și scot o doză de bere din cutia rece și o deschid. Ea încă se plimbă. Pe trupul ei zvelt și bronzat, bikini în culori strălucitoare.

Bună! îmi fac eu curaj să îi spun. Bună! răspunse ea.

Ce zici de o bere?

Ea ezită puțin. Dar după atâta plimbare, trebuie să fie obosită și însetată. Bine, spuse. Așa că acum bem bere împreună sub umbrela de plajă.

Apropo, sunt sigur că te-am văzut în 1963 în același loc, la aceeași oră.

Asta s-a întîmplat cu mult timp în urmă, nu-i așa? spuse ea înclinându-și ușor capul.

Așa este, trebuie să fi trecut mult timp.

Ea bău jumătate din bere dintr-o înghițitură și se uită în deschizătură. O deschizătură obișnuită a unei doze de bere. Dar mie mi s-a părut ceva important. Părea să fi cuprins întreaga lume.

Ne-am fi putut întâlni. În 1963? Hmm, 1963. Dar s-ar putea să ne fi întâlnit.

N-ai îmbătrânit de atunci, nu-i așa?

Asta pentru că sunt o fată metafizică.

Am dat din cap. De când tot privești marea, sunt sigur că nu m-ai observat.

Ar fi trebuit, spuse ea și zîmbi. Un zâmbet frumos cu o mică undă de tristețe. Aș putea privi mereu marea. Aș putea privi doar marea și nimic altceva.

Mi-am deschis o doză de bere și i-am oferit și ei una. Dar ea a dat din cap și a spus că n-ar putea bea atât de multă bere. Mulțumesc. Dar trebuie să-mi continui plimbarea.

Nu-ți ard tălpile mergând atât de mult timp pe nisip?

Nu, pentru că tălpile mele sunt metafizice. Vrei să te uiți la ele?

Da.

Își întinse picioarele subțiri și își arătă tălpile. Da, erau într-adevăr metafizice. Le-am atins ușor. Nu erau nici fierbinți, nici reci. Când i-am atins tălpile, am auzit sunetul slab al valurilor. Chiar și sunetul valurilor este extrem de metafizic.

Mi-am ținut ochii închiși pentru o vreme, apoi i-am deschis și am luat o gură de bere rece. Soarele nu se mișca, chiar și timpul se oprise în loc. Era ca și cum aș fi fost aruncat într-o oglindă.

De fiecare dată când mă gândesc la tine, îmi amintesc de coridorul din clădirea liceului meu. De ce crezi că se întâmplă asta?, m-am aventurat să întreb.

Esența umanității constă în faptul că este un amestec, spuse. Știința nu ar trebui să încerce să exploreze obiectul, ci subiectul din interiorul corpului.

Hmm, am îngăimat.

În orice caz, trăiește. Trăiește. Trăiește. Atât. Este important să trăiești. Asta este tot ce-ți pot spune. Sunt doar o fată cu tălpi metafizice.

Și fata din Ipanema în 1963/1982 își scutură nisipul de pe coapse și se ridică. Mulțumesc pentru bere, spuse. Iar eu i-am răspuns Cu plăcere.

Doar întâmplător o mai văd în metrou. O recunosc și mă recunoaște. De fiecare dată când ne întâlnim, îmi zâmbește ca și cum ar spune Mulțumesc pentru bere. N-am schimbat niciun cuvânt de atunci, dar simt că suntem legați unul de altul undeva în inimile noastre. Nu știu unde suntem conectați, dar sunt sigur că nodul este undeva într-o lume îndepărtată și stranie.

Îmi imaginez nodul. Stă liniștit într-un coridor întunecos pe unde nu trece nimeni. Când mă gândesc astfel, multe amintiri dragi îmi revin treptat în minte. Trebuie să fie un nod care mă conectează pe mine cu mine însumi. Sunt sigur că o să mă întâlnesc odată cu mine însumi într-o lume îndepărtată și stranie. Și aș vrea să fie un loc cald. Și dacă acolo ar fi și ceva bere rece, nu aș avea de ce să mă plâng. În lume sunt doar eu. Subiectul este obiect și obiectul este subiect. Nu există nicio despărțitură de niciun fel între cei doi. Sunt strâns lipiți. Trebuie să existe un asemenea loc în lume.

Fata din Ipanema în 1962/1983 încă trece pe plaja cu nisip fierbinte. Până la terminarea ultimului cântec de pe disc, ea continuă să meargă fără să se oprească.

Traducere de Florin Hălălău