O inimă violentă sub dune

când lucrurile s-au aranjat, am așteptat soarele adevărat. dar soarele care nu ieșise nici în 2004,
nici în 2010

n-a fost pe cer nici de ziua mea: m-ai luat dintr-o situație rea, folosind mai puțin terminologia
luminii naturale și mai mult faza lungă a unei mașini de ceață/

grație bunului optimism, marele chirurg și-a uitat instrumentul în operație:

odată eliminată tumoarea, pacientul s-a stins…

am lucrat la inimi și când a nins în camera cazanelor, incapabili să ne vedem în oglinzi
care înscenează limbaje abilitate și pumni din care muști – și ești carne de tun,
de pe ruta Mărăști-Mănăștur, până la liniștea postapocaliptică de pe Canalul Morii.
când unul îl smulge pe celălalt
dintr-o relație compromisă orizontal
de soarele roșu al ratelor, patina de bonnie& clyde rămâne ca un semn al întrebării pe praful de pe
mașini,
cât să nu le mai distingi numărele când fac depășiri,

azi, înecați în vicii care dublează consoane, ne-am refăcut amintiri
cum ai coase și descoase, anxios, operații în care nu mai știi ce, dar sigur ai uitat…

așa că dă-mi un sicriu de băiat pentru
cuvântul tată, pe care nu-l mai folosesc la vocativ, dă-mi dreptatea:
un dumnezeu pe care l-am găsit primenit (un ochi de sticlă pe fundul mării)
și un fiu beat, în genunchi, pe care-l găsesc culegătorii

de fier vechi în vulcan. un șef de emoție
care pică examene la istoria limbii noastre comune
an de an.
grație codului, visul meu bun de nimic e totuși un bun conductor de electricitate.
am vrut detașare, dar tot încrâncenarea câștigă, tot dinții ei țin deschisă calea, tot la strâns
semnături, din dinți si cureaua
mă trimit.

ai uitat să-mi spui cum te cheamă, ai uitat să-mi spui cât mai ai de trăit…
se cuvine iertare. și vine
cu nume consonantic de autoare care descrie experiențe autobiografice, neobișinuite doar pentru că
se petrec
în țări
de la căpatul lumii locuite, iar privilegiații n-au habar că viața
e și aici obiectul unui experiment sensibil,

vântul teribil din zilele de 8 grade care se simt ca 3 face din orele mici ale indecenței
o etapă nouă și tot nenorocită
pentru care nimeni nu ne-a binecuvântat conversațiile spulberate cu spray inflamat,
în altă viață mi-am pus mușchii la încercare, iar mușchii au încercat,
sunt o inimă violentă sub dune.

Din despărțiri

Svetlana Alexivici scrie că,

dacă e singura carte
rămasă într-un sat care a ars, un manual de aritmetică poate fi pus pe genunchi și citit ca o
poezie.
între versuri, numeri lucrurile care ți-au rămas, intri la calul bolnav, recuperat
dintr-o pădure de fag,

și-i dai fân amestecat cu praf de pușcă și apă.

această poziție a dragostei e o poziție violată de rutină,
bunul-simț al spălării pe dinți înainte să te sărut, mirosul tău
atât de bine cunoscut,
de care cred că o să am parte o viață întreagă. și dacă…?
Svetlana Alexievici notează între paranteze meseriile (ca ieșiri la liman, din tunel) pe care le
practică persoanele ei de interes, fiii și fiicele crescute în traumă.

literatura noastră posibilă e un detașament de pionieri triști, care se spânzură în joacă, folosind
cravata foarte puțin purtată
a unui coleg de clasă care a luat-o prin pădure, spre casă, și n-a reușit,
un copil leagănă o grenadă,
altul se naște în plin bombardament.
„dispariția/ ca o putere adevărată/ e tot ce-mi amintesc din despărțiri”
*
există, între elite, ca și între mâncătorii de jir, o solidaritate firească – unul dintre darurile
la care
comunități întregi sau exclușii ajung prea târziu și le găsesc pe terminate.
pentru mine nu s-a întâmplat nimic, dar la-nceputul lumii, într-un puseu de generozitate, cum
foarte rar
va mai avea ocazia să le arate,
zeul scoate din mânecă altceva:

un as de pică, un păcălici, o pasăre mecanică. inima ușoară, viața grea, după care moarte – ca un
fum încolăcindu-ți-se-n plămâni, fetal-light, frumusețea, prostia, poezia,
să fii explorat cu datoria sorei de război care-și practică injecțiile rapide, țintite, ciuruind
capul tuns chilug al unei păpuși, luându-ți
sânge, constată că-l vrea pentru ea. și
nu ți se dă niciodată de capăt…
trebuia să vinzi empatie, ai vândut artă,

„când ți-e foame,
lumea asta din turtă dulce nu e a ta dincolo de pereții din care te-nfrupți, te așteaptă paharul pe
jumătate plin și o vrăjitoare”.
ești ultimul copil din România care merge flămând la culcare,
strecurând oscioare de pește printre gratii,
lângă un cuptor fierbinte. ai decorat simulacrul de viață și coliva în care bat puțin înainte
minutare din lemn de nuc,
și ai extras acest cuvânt
ca pe sâmburele unui fruct căruia i-ai pierdut gustul. pe limbă-ți lasă dulceață
numai cireașa amară. zahărul ei potențial

e energia ta potențială – datoria să te iubesc, orice-ar fi, lucrurile de care ne temem
pun temelia beată a altor mitologii.