Am „aterizat” la revista „Tomis” în 1993, părăsindu-mi profesia de geofizician. Mă gândeam că profesia mea va fi în curând fără căutare, în afară de cazul că aş fi acceptat să mă angajez pe Platformă. Dar văzusem destule filme cu Platformele petroliere din Marea Nordului sau de pe unde or fi fost şi sabotarea lor, ca să încerc cu dragă inimă această aventură. Glumesc, de fapt mă temeam de monotonie. Aşa că iată-mă printre scriitori. Despre colegii de redacţie am pomenit în alt articol. Iar din afară, unul dintre primii cunoscuţi a fost poetul Ion Dragomir. El mi-a povestit cu vervă că prin anii ’70 exista un cenaclu în Constanţa. Bănuiesc că era un cenaclu al revistei „Tomis”, condus de Nicolae Motoc. De câte ori Ion Dragomir citea la cenaclu, era aspru criticat, ce mai, făcut praf. Aşa că se hotărăşte într-o zi să citească nişte poezii mai de soi, dar iar fu făcut zob. Poet fără noroc, sărmanul. Doar că de data asta, citise poeziile proaspăt traduse ale unui proaspăt laureat al Premiului Nobel: Eugenio Montale. Ce triumf! Era aşa încântat Ion Dragomir de farsă şi rezultatul ei, încât râdea în hohote. Un alt poet îndrăgit a fost Arthur Porumboiu. Avea o ţinută de suveran, cu paltonul său clasic şi căciula de oaie ţurcană pe cap. Încerca să ne înveţe şi pe noi, începătorii, ce atitudine trebuie să ai ca să fii un mare scriitor: să ai o încredere nebiruită în tine însuți. Încerca să afişeze siguranţă de sine, încât unora le părea arogant, dar uneori avea mici scăpări, când îţi dădeai seama că este, totuşi, uman şi uneori se îndoieşte de el însuşi. Altfel, căuta să fie independent de orice tentaţie: şi-a puterii politice, şi-a înavuţirii, şi-a farmecului feminin şi cred că şi a alcoolului. Da, e adevărat, mi-a servit ca model pentru un personaj din Bestiarro, însă faptele personajului au prea puţin de a face cu faptele lui Arthur. 

Însă dacă îmi amintesc de oamenii acelor vremuri, nu se poate să nu-i acord câteva rânduri poetului şi prozatorului Nicolae Motoc. Este poate cel mai ciudat om pe care l-am cunoscut. Era un mare profesionist în ce priveşte revista. Dar şi textele sale le trata cu aceeaşi seriozitate. N-a avut mare succes ca scriitor, însă cred că o evaluare critică actuală ar merita, măcar să vedem dacă a fost bun sau nu şi lipsa succesului este meritată, sau datorată unor conjuncturi. Dar de ce spun că era ciudat. Ca om, era în acelaşi timp bun şi rău. Pe de o parte, ca redactor-şef adjunct (de fapt, făcea munca unui secretar general de redacție), îi plăcea să ne chinuiască. Era teroarea noastră. Pe atunci Constanţa culturală nu era ce este astăzi. Puţini scriitori, iar Universitatea „Ovidius”, înfiinţată în 1990, nu dăduse încă prima promoţie de filologi. Nu era deloc uşor să faci rost de „materiale”. Iar Nicolae Motoc făcuse normă: 2 personale, 4 de la colaboratori. Însă când intram la el în birou cu un material, striga, profilactic: am pus un coş de gunoi lângă uşă, aruncaţi „materialul” direct acolo! Profilactic, adică, pasămite, ştia de cum ne vedea că aducem articole proaste şi să nu se mai obosească să le vadă. Avea şi un fel de nelinişte pe care ţinea să o transmită celorlalţi şi, poate cea mai rea meteahnă, era sâcâitor. Sâcâiala era ca picătura chinezească. Treptat te făcea să îţi ieşi din ţâţâni. Când auzea muzică, se panica. Nu suporta muzica. Se concentra, probabil, pe o ţintă ce numai el ar fi gândit, iar muzica îl disturba. Pe de altă parte, era bun. Era prietenul nostru şi venea, uneori, cu noi la o bere după program (programul era de două ore) – Novac nu a stat niciodată cu noi la o masă în afară de ocazii festive, având o teorie cum că şeful nu poate fraterniza cu subalternii. Motoc îndrăgise o poză de-a sa, în care avea un aer duios. Ne lua cu el când era invitat la Tulcea, unde după colocvii urma neapărat o masă cu saramură şi scrumbii. Era oricând gata să sară în ajutorul celorlalţi, în caz că aveau vreo problemă. Dar cel mai mult m-a impresionat când am fost într-o zi acasă la el şi mi-am dat seama cât de mult suflet pune în ceea ce scrie şi în felul în care îşi îngrijeşte manuscrisele. Deşi nu era, cum spuneam, între scriitorii consideraţi de succes, nu s-a plâns niciodată. Era fericit cu munca sa la masa de scris, ceea ce mi s-a părut întotdeauna a fi o atitudine superioară. Azi sunt atât de mulţi scriitori (şi nu dintre cei valoroşi) care îşi plâng soarta, încât unora, mai insistenţi, le dau block. Dar să nu uit un episod legat de Nicolae Motoc. Era ziua lui şi la redacţie apare Radu Şuiu. Îi aduce o pereche de mănuşi din piele: „uite, ca să te porţi mai cu mănuşi”. 

Radu Şuiu a predat engleza la Institutul de Marină, iar când a decedat, la 67 de ani, Ioan-Mircea Popovici i-a dedicat o suită de poeme: „din ale lui Radu Trăiri Albastre/ Iată-l aici, în Casa de la Pescărie, cu vocea-i gravă, de bariton…” Cine nu l-a cunoscut sau l-a cunoscut şi vrea să şi-l amintească, poate începe citind aceste poeme. 

Dar să mă întorc la cum am ajuns la „Tomis”. Nu citeam ziarele, nu mă uitam la tv. Dacă mergând prin oraş îmi cădea din greşeală privirea pe un ziar „Scânteia” afişat la vreun chioşc de presă, mă apuca un soi de tremurici. Astfel stând lucrurile, nu aveam cum să aflu că revista „Tomis” a scos la concurs nişte posturi. A venit la mine poetul Cristinel Pricop şi mi-a spus: vezi, parcă voiai să scapi de RADAR. Şi aşa am aflat şi m-am dus şi-am devenit redactor, o meserie de care habar nu avusesem până atunci. Cristinel avea un volum de versuri publicat şi se nimerise să fim colegi la RADAR Tuzla, o facilitate a INMH Bucureşti (aici urmăream norii, de unde Octavian Soviany mi-a dat porecla de „împăratul norilor”). Dar Cristinel, dincolo de a fi poet, era un tip foarte doxat şi cu lecturi enorme şi cu o rară moralitate şi bunătate. Rar beam câte-o bere, dar am bătut recorduri de câteva ori stând la o masă la o terasă din zona gării şi vorbind cu Cristinel Pricop (fiul său, Răzvan, este astăzi un poet mai cunoscut decât el). 

Ioan-Mircea Popovici cred că nu este cunoscut ca poet nici în Constanţa măcar. Pentru că nu a făcut nimic pentru asta. Matematician şi profesor universitar, multă vreme am crezut că poeziile sale (nici nu ştiu dacă a publicat vreun volum) au o cheie. Apoi am început să le înţeleg şi în ele exprimă viaţa aşa cum este ea. Viaţa oamenilor pe care îi cunoaşte şi cred că este un poet adevărat, care respiră prin poezie.

Eu am ajuns în Constanţa prin 1989 şi eram foarte încântat. Într-un fel de statistică neoficială, era considerat drept al doilea al ţării. Cel puţin ca forţă economică. Atât cât ştiam despre Constanţa culturală, îmi era de ajuns ca să-l situez tot pe un loc fruntaş. Însă după ce am ajuns la revista „Tomis”, auzeam din partea colegilor mai vârstnici un reproş făcut contemporanilor din ţară: Constanţa era numit oraş acultural, un oraş-port marinăresc, un oraş al distracţiilor. Vă pot spune că pentru constănţeni nu era deloc un oraş al distracţiilor, însă în ce priveşte cultura cred acum că era destul de puţin dezvoltat. Eu îl legam de cei câţiva dobrogeni mai mult sau mai puţin celebri (eu eram un novice, geofizician), între care Dimitrie Stelaru, Bică Porumbescu, Eugen Lumezianu, Constantin Novac, Florin Şlapac. Şi mai erau câteva nume importante de scriitori care lucraseră de-a lungul timpului în redacţia revistei. După 1993, adică după ce am devenit redactor la „Tomis”, mi-am dat seama că lucrurile nu erau aşa roz cum îmi păreau şi revista se făcea cu destul de mari dificultăţi.

Marele noroc al oraşului a fost că din 1990 Constanţa devenise şi oraş universitar. Astfel că lucrurile s-au schimbat treptat. Mulţi dintre lectorii şi profesorii Universităţii „Ovidius” au devenit colaboratori ai revistei (Nicolae Rotund, Puiu Enache. Lăcrămioara Berechet, Ileana Marin). Eu mă aşteptam ca în revistă să înceapă să intre, mai târziu, creatorii tineri ai noii generaţii de scriitori, dar cred că redactorul-şef al revistei nu a prea a crezut în valoarea lor. Apăruse Cenaclul de Marţi cu Mircea Ţuglea, Grigore Şoitu, Sorin Dinco, Mugur Grosu, Ileana Bâja. Nu mai ştiu dacă Iulia Pană şi George Vasilievici au făcut parte din nucleul iniţial, dar cred că au fost asociaţi mai târziu Cenaclului. Era pentru prima dată în Constanţa când o generaţie se manifesta în bloc. Înainte au fost doar scriitori singuratici. Aceasta a fost începutul unei schimbări la faţă a Constanţei culturale. Mă aşteptam de la cenaclişti să facă o revistă a lor, de ce vreme ce în „Tomis” nu erau invitaţi ca nişte colaboratori permanenţi. Dar se pare că dificultăţile financiare nu le-au permis. Însă şi alte condiţii. Mircea conducea Cenaclul de Marţi, dar se ocupa în mare parte şi de revista editată de Marin Mincu, „Paradigma”. Însă dacă ei nu au intrat în redacţia revistei „Tomis”, au îmbogăţit redacţia alţi absolvenţi. Mădălin Roşioru a fost primul, apoi Alina Costea, Carmen Raluca Şerban, Gabriela Ion. Aşa s-au născut premizele apariţiei unei reviste „Tomis” de o altă factură, chiar dacă multe dintre rubricile consacrate s-au păstrat (păstrându-se astfel şi parte dintre principiile ce stăteau la baza revistei – cele învechite fiind treptat eliminate). Iar de aici povestea se leagă de primul meu articol cu amintiri de la şi despre revista „Tomis”, apărut în numărul din decembrie 2022.