Partea a 2-a

Revista de cultură Interartes a împlinit zece ani de existenţă. Prin intermediul acestei publicaţii interdisciplinare ne-am propus să medităm asupra valorilor trecutului, nu pentru a le omagia sau a le idealiza, ci pentru a le regândi critic şi a descoperi puncte de sprijin pentru literatura modernă. Am început cu prezentarea lui homo balcanicus, am schițat un perimetru al mozaicului cultural dobrogean, am continuat cu homo universalis. Am deschis căi de cercetare, am călătorit prin mai multe culturi, dar ne-am reîntors, asemenea lui Ulise, în Itaca natală, la centru, la arhetip, pentru a regăsi vocaţia ,,fiinţei adevărate”, aşa cum scria C. Noica. Am dedicat câteva numere ale revistei Interartes lui Ovidius şi lui Eminescu (autorul Tristelor îşi doarme somnul de veci la Tomis, iar creatorul Luceafărului a rămas simbolic aici prin statuia de pe faleză şi prin poemul Mai am un singur dor, ambii privesc marea şi se roagă pentru noi). Ne-am referit şi la celelalte personalități culturale din (în) Dobrogea. Aminteam că această regiune nu este doar o străveche provincie românească, situată între Dunăre şi Marea Neagră, ci este şi un ţinut legendar, cu o încărcătură sacră deosebită. Am scris despre rolul cultural al acestei regiuni, care i-a fascinat pe mulţi oameni de-a lungul timpului. Am adus la masa dialogului nu doar profesori de toate specialităţile şi elevi din Dobrogea, dar şi din toate provinciile istorice româneşti şi chiar profesori de religie de la două universităţi din Egipt, pentru a îndeplini dezideratul lui Eliade – crearea unei şcoli de istorie a religiilor. L-am evocat pe marele istoric al religiilor care propunea (încă din 1936) înfiinţarea unei Universităţi de vară la Constanţa, unde să se studieze relațiile noastre cu Orientul, legătura dintre Est şi Vest. „S-ar putea ţine cursuri despre oraşele glorioase din antichitatea dobrogeană, despre relaţiile acestui ţinut cu Balcanul şi Rusia sudică. S-ar putea vorbi la această Universitate de vară despre literatura persană, turcă şi tătară: despre folclorul dobrogean şi muzica orientală. Aici poate s-ar găsi cineva care să ne spună mai mult şi mai precis despre istoria tătarilor şi turcilor din ţara noastră, după cum s-ar putea ţine prelegeri asupra literaturii şi artei armeneşti.

S-ar putea face din Constanţa un centru de studii la care să colaboreze bizantinologia, arheologia greco-romană şi orientalistică.” (O universitate dobrogeană, în Revista dobrogeană, an. 1 mai-iunie 1936, nr. 2, p. 1).

Editată în colaborare cu Centrul de Studii Euroasiatice de la Universitatea Ovidius din Constanţa, revista InterArtes a facilitat accesul la punţile culturale atât de necesare în contextul acutizării crizelor de tot felul. Oare întâmplător marele inginer de origine italiana, Anghel Saligny, a inaugurat al doilea cel mai lung pod din Europa în acea vreme, în 1895? Oare întâmplător Mircea Eliade a scris nuvela Podurile inspirată de acest monument unic? Sigur că ne putem mândri de buna convieţuire, de mozaicul cultural care devine un exemplu de înţelegere interetnică. Este ştiut: cultura nu are granițe. Ne-ar plăcea ca Dobrogea să se transforme în 2050 sau în 2100 într-un centru al spiritualităţii sau cel puţin într-o punte propice comunicării dintre Răsărit şi Apus, aşa cum era pe timpul lui Dionisie cel Mic, Dionysius Exiguus, protoromânul nostru, originar din Scitia Minor (Dobrogea de azi), care a plecat la Roma şi a ajuns vestit cărturar, stabilind calendarul creştin. Sfântului Dionisie cel Smerit care a impus calendarul creştin a fost chemat la Roma de papa Gelasiu datorită strălucitelor sale studii făcute în Orient și numit superiorul mănăstirii Sf. Anastasia. Dionisie cel Mic a tradus multe lucrări din greacă în latină, printre care Cartea despre Paști și Argumente pascale. Este și autorul unui nou calcul pascal în Apus și a fixat cronologia erei creștine, plecând de la anul nașterii lui Hristos. Acest sistem de calcul s-a impus la cele mai multe popoare europene, generalizându-se și la necreștini. Din Dobrogea a pornit acest calcul esenţial pentru creştinism. Între timp ar fi frumos să iniţiem lângă monumentul lui Ovidius un loc de pelerinaj artistico-mistic pentru salvarea Omului din noi, să o venerăm pe Zeiţa Memoriei care este pe cale de dispariţie. În revista noastră, pledam pentru o şcoală noetică în Dobrogea, după modelul şcolii profeţilor din Vechiul Testament (evocate în I, Samuil 19 sau în II, Împăraţi 2, 3-7). Scriptura ne spune că în timpul ultimilor judecători, când poporul evreu ajunsese în totală decadenţă religioasă, morală şi naţională, Dumnezeu a ridicat din mijlocul lui pe Samuil pentru a regenera neamul ales. El înfiinţează şcoala profetică de la Rama, o şcoală a reînvierii şi a întineririi spirituale. Avem nevoie de energiile harice pentru a retrăi taina convertirii spre Lumină, după modelul Damascului, unde i-au căzut solzii de pe ochi prigonitorului Saul şi a devenit Pavel, apostolul neamurilor. Poporul nostru s-a născut creştin, iar Dobrogea rămâne vatra credinţei noastre, de aceea, să ne reîntoarcem la izvoare, la valorile spirituale, la dreapta credinţă şi dreapta socotinţă, virtuţi atât de rare azi, în această lume haotică. Dacă unii contemporani au ajuns în impas din cauza umanismului steril, o consecinţă a smulgerii divinităţii din sufletul omului, noi pledăm pentru gândirea noetică şi pentru metanoia. Dobrogea rămâne un luminiş al gândirii, o deschidere şi o iluminare, un popas al gândirii spre străluminările originare nebănuite. Contemporanul trebuie să aleagă între ,,domnia cantităţii”  şi imaginea unităţii noetice, transdisciplinare, a comuniunii dintre ştiinţă şi religie. Nădăjduim ca pământul pietros al Dobrogei să redevină temelie a credinţei şi a revigorării morale şi naţionale a românilor; din topos geografic să devină unul hagiografic, din spaţiu portuar să devină un locaş spiritual pentru a o lua pe urmele apostolice. Numai aşa vom redescoperi gândirea noetică aducătoare de seninătate şi de bucuria de a trăi într-o lume binecuvântată. Avem nevoie de cineva care să ne spună ,,Tolle et lege!” ,,Ia şi ceteşte!” după cum se confesează Fericitul Augustin, cel care a scris De civitate Dei. Avem nevoie de întâlniri providenţiale la care se referea Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, de modelul Păltiniş sau de modelul Rohia. Cât ne lipseşte un Rug Aprins de la Antim! Avem nevoie de lecţia mării şi a peşterii, a smereniei şi a tăcerilor revelatoare… 

Dobrogea nu este numai un loc al distracţiei estivale, ci ar trebui să fie şi un (inter)val al fiinţei, o reîntoarcere binefăcătoare la izvoarele credinţei şi ale Luminii. Călătoria în Dobrogea, în cel mai sud-estic punct al ţării, poate fi un pelerinaj est-etic, care să ne redea harul convertirii spre Adevăr, al trecerii cunoaşterii de la creier la inimă, o încercare de a fi în Fiinţă. Aici e locul Gânditorului. De la substratul greco-latin al literaturii, la literatura epitafică de expresie greacă de la Histria şi Tomis şi până la lucrările scriitorilor protoromâni din Scitia Minor, toate au o deosebită semnificaţie, de aceea merită cercetate şi analizate. Privind marea, omul, indiferent de religie, are conştiinţa unei existenţe metafizice, a unei realităţi transcendente. Astfel, omul crede într-un cronotop sacru ce presupune o participare profundă la numinos. Marea şi spaţiul multicultural din jurul ei ne amintesc de pelerinajul lui Nicolaus Cusanus care a avut revelaţia manifestării sacrului. Savantul şi teologul Cusanus, cel care a scris Despre Dumnezeul ascuns (De Deo abscondito), Despre căutarea lui Dumnezeu (De querendo Deum) etc., fiind pe vasul ce-l aducea înapoi în Italia împreună cu oaspeţii Răsăritului, este transfigurat de revelaţia fulgurantă a coincidenţei contrariilor. Privind marea, a găsit „indicarea drumului” (manuductio) asimilată cu efectul unei iluminări mistice. Pentru Cusanus, Dumnezeu e mai presus de orice; de aceea, orice încercare de a-l gândi pe Dumnezeu sfârşeşte prin a face apel la formula socratica „a şti ca nu ştii”, dovadă de supremă înţelepciune omenească şi de smerenie, singura care, în tentativa de a-l înţelege pe Dumnezeu, poate transforma ignoranţa într-una doctă. Gândirea noetică este o astfel de gândire care ne îndeamnă la găsirea cheii spre sensurile profunde ale existenţei şi ale (con)ştiinţei, ale recunoaşterii chipului Omului. Să nu uităm că Gânditorul de la Hamangia, descoperit în Dobrogea, ne oferă lecţia eternă a supravieţuirii prin gândire şi cumpănire, arhetip, din păcate, uitat şi neglijat de postmoderniştii grăbiţi. În esenţă, cultura şi religia ne amintesc că nu suntem decât nişte pelerini pe acest pământ, import este ce cale alegem şi ce lăsăm în urmă. Să nu uităm de Canalul Dunăre – Marea Neagră, să nu uităm de acest cimitir al elitei române, martiri pe care i-am pomenit într-un număr al revistei noastre. 

Dialogul (inter)cultural trebuie să continue. Dacă unii lideri politici ai lumii sunt adepţii războiului, noi ne-am urcat la bordul vaporului Peace Boat unde am recitat poezii din cartea Haiku Solidarity Book şi am prezentat repere din cultura noastră japonezilor şi tuturor pasagerilor din acea grandioasă Arcă a păcii. Fără acest dialog extrem de important dintre ieri şi mâine, pe care îl facem noi azi, fără acest dialog dintre Răsărit şi Apus, dintre creştini, musulmani şi budişti, supravieţuirea umanităţii este imposibilă, iar la intersecţia acestor religii este Dobrogea multietnică şi multimilenară care poate fi un model de convieţuire paşnică, un model care ne aminteşte că oamenii nu pot exista fără educaţie, cultură şi spiritualitate. ,,Să ne iubim aproapele” este îndemnul adus de Iisus, Care ni l-a trimis aici pe primul ales, pe Apostolul Andrei, ca să ne amintească de Cel Care spunea: ,,Pacea mea o dau vouă”, ,,Dumnezeu este iubire”. Dobrogea demonstrează că aplică aceste îndemnuri sacre. Nu ştim ce ne va aduce viitorul, dar avem o certitudine ,,Nihil sine Deo”. Să construim poduri, nu bombe atomice, să investim în cultură, nu în arme, să ajutăm Albatrosul să-şi continue zborul… El este un simbol al poeziei fără graniţe şi al prieteniilor literare din întreaga lume. În 2022 a împlinit 30 de ani de căutare a înaltului, a ,,poeticii spaţiului”, termen al lui Gaston Bachelard. Poate că nu întâmplător Fundaţia JALL/ Liniile Aeriene Japoneze/ Japan Airlines, care patronează Concursul Mondial de Haiku din Japonia, în colaborare cu UNICEF, a mulţumit echipei noastre, în frunte cu Aura Văceanu, pentru organizarea acestui concurs, în premieră în România, un concurs al pledoariei pentru pace şi pentru bucuria cunoaşterii.

România are o aşezare geografică providenţială, ea face legătura dintre Occident şi Orient, iar Dobrogea este calea de acces, este locul de unde răsare soarele Occidentului. Oare întâmplător un originar din Dobrogea a dat Occidentului calendarul creştin? Numai prin studiu, vom putea găsi asemănări dintre alte culturi şi cea românească, să identificăm unele arhetipuri comune, elementele de unitate ale Orientului şi ale Europei. Poate că nu întâmplător România este aşezată pe harta lumii nu numai în calea imperiilor, ci şi la întretăierea drumurilor dintre Apus şi Răsărit, de aici poate renaşte spiritualitatea atât de necesară Apusului, despre care scria poetul indian Singh: ,,Călătorind încerc/ să înalț din tăcere/ rugăciunea; Unul de celălalt/ ei se apropie ca de ei înșiși -/ liniștea iubirii”. Într-un timp nebun, când nu mai răgazul lecturilor complexe şi complete, revistele de cultură pot fi pastile de spiritualitate, ele sunt ca nişte Licurici (titlul cărţii lui Tagore) care suplinesc nevoia de cultură, de cunoaştere. Poate că vom rupe şi noi barierele rigide nu numai ale graniţelor dintre ţări, ci şi ale prejudecăţilor şi vom încerca să urcăm pe vapor la fel ca Tagore pentru a cunoaşte partea cealaltă a globului atât de bogată în valori spirituale aşa cum demonstram în cărţile Calea luminii şi Metamorfozele cuvântului.

Mai ales în timpurile când mai marii lumii ne ameninţă cu bombe atomice, cu frig şi cu foame, ar fi necesară o reîntoarcere la cultură şi la operele esenţiale sau la lectura revistelor, la aceşti ,,copii teribili”. Aici, la Marea Neagră, unde se aud ecourile războiului, avem nevoie de un dialog al păcii, avem nevoie de resorturile culturii. Este atât de simplu să aplicăm învăţăturile Sfântului Apostol Andrei sau să aplicăm studiile lui Mircea Eliade sau ale lui N. Cusanus. Oare întâmplător se succed cele două zile esenţiale pentru poporul nostru 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, şi 1 Decembrie, Ziua noastră naţională? Numai prin credinţă, prin încrederea în cultură şi în spirit, prin comuniune, noi, acest popor mic, am reuşit să realizăm Marea Unire, numai aşa vom dăinui. Marea Neagră nu are ţărmuri numai pentru a despărţi, ci mai ales pentru a uni, însă rivalii culturii nu vor să înţeleagă, nu vor să vină la şcoala interculturalităţii. Ar trebui să conştientizăm că lumea este în pericol de autodistrugere din cauza megalomaniei, a egoismului, a luptei pentru dominaţie, a consumismului exacerbat. Poate că după ce secolele trecute au fost ale expansiunii în(spre) orizontalitate, ar trebui să regăsim coordonatele sacre, să redescoperim binefacerile cerului, să ne încredem în Cuvânt, în unda purificatoare care ne dezvăluie înţelesul înălţimii şi al profunzimilor, al levitaţiei sufleteşti spre cele statornice şi, de fapt, spre integrarea în spirit, aşa cum aflăm din cartea lui Tagore, Calea desăvârşirii sau din cea a lui Singh, Desăvârşire lăuntrică, apărută la Constanţa, în toposul unei constante a spiritului. Revistele Tomis, Ex Ponto, Albatros, Interartes, Metafora, Emel etc. sunt dovada că Dobrogea este interculturală şi că acest tărâm creează punţi spirituale. Să medităm asupra versurilor lui Singh: ,,în linişte/ şi armonie cu voința divină/ desăvârşire lăuntrică”, să aplicăm practica isihastă a înţelepţilor Orientului care ne pot orienta, mai ales acum când suntem debusolaţi. Avem nevoie de idealul de tip Vishvabharati, de şcoala Orientului, unde să învăţăm poetica şi noetica despre care scria şi Mircea Eliade când se referea la universitatea dobrogeană.