Înainte să moară, nea V. lichidase toată mica lui afacere cu albine. Mi-a spus că e treabă prea multă pentru oasele lui. Că plecam la muncă sau mă întorceam, dacă îl vedeam prin curte sau grădină, îl salutam din torace, să mă audă, să schimbăm câteva vorbe. Fața i se desena cu un zâmbet și, în singurătatea lui, îmi ziceam – știind ce e asta – se făcea o lumină.
Vecinul meu a murit ca mulți din sat, într-o deplină părăsire, nu abandonare, ci într-un cadru plin de obiecte, lucruri, pisici și câini, într-o cameră în care poate doar televizorul sau radioul îi mai ținea de urât. L-au găsit deja descompus. Unii au avut norocul să fie găsiți mai din timp, înainte ca viermii să muncească în ei, să îi desființeze, să le fure acea ultimă aură a vieții care se numește suflet urcat în tavan, o chestie paranormală, o posibilitate totuși. Moartea lor e urâtă pentru cei rămași să o mărturisească. Moartea lor încetează să mai existe pentru cei înghițiți de ea, și devine un workshop pentru cei chemați să o rezolve administrativ. Așa, în ultimele decade, neamurile se adună numai la gura gropii. De unde și ridicolul de a construi capele mortuare simandicoase: bine, ok, am siguranța că, înainte de a mă devora pământul cu toate creaturile lui setate pe procesul ăsta de compostare, mă veți pune la admirat într-o casă cu fițe, un premiu că am reușit, în cele din urmă, să mor, să mă car de aici.
Stupii nu mai există. Albinele au fost vândute în alt sat. Florile, copacii, plantele din grădinile vecinilor sunt polenizate de puține albine care ajung din „crescătoriile” industriale ale unor întreprinzători forțați de regulile pieței să joace după alte practici, nu știu care. Răstimp, viespile au ocupat tot teritoriul și, mai rele decât omizile, distrug puținul ajutat să crească de micile desanturi ale albinelor. Dar pomii nu mai au decât flori anemice, sunt fructiferi bătrâni, plâng clei, o rășină bolnavă. În câmp, agricultorii sunt forțați să trișeze, să joace la păcănelele revoluției culturilor. Floarea-soarelui se autopolenizează, nu mai are treabă cu albinele. După aproape un veac de generozitate, pădurile cu tei ale Babadagului nu mai au puterea de a oferi mierea florilor, seacă, se stârpesc. Albinele pleacă în zorii zilelor date de cer și se întorc, iar și iar, cam degeaba.
Într-o Dobroge secătuită de cele mai mari temperaturi și cele mai mici averse de ploaie, doar oțetarii prosperă. Un arbust invaziv care crește sub el ierburi fără nicio noimă, fără gust nici pentru caprele măruntelor gospodării care se încăpățânează să rămână în viață de pe urma păstoritului, fără flori, doar semințe care cad între crăpăturile secetei și prind, ca dracii, rădăcini. Dacă ar da ăștia cu războiul de uzură și peste satul meu, resursele locale s-ar epuiza în câteva luni, după care ne-am ruga să vină și pe aici un tir umanitar cu conserve și saci de orez, fasole, mălai. Ultimii bătrâni ai locului s-ar stinge de foame și din lipsa medicamentelor. Ăi mai tineri, foarte puțini și ei, ar lupta pe piața neagră-gri a supraviețuirii. Și sunt atâtea și atâtea sate din Dobrogea pe care o cunosc, unde hotarul dintre sărăcie și dispariție e doar o linie trasă în praf cu un băț de cioban, așa, din plictiseală.
Lumea noastră se poate da cu curul în jos doar dintr-o pocnitură din deștele celor care o tot ard pe minciună, pe gălăgie, pe foame de electorat și bani. Lumea asta, la care te uiți acum, în care vezi că totul funcționează conform unui plan asigurat de bănci, instituții, democrație, alianțe strategice, aia în care dormi liniștit pentru că cineva lucrează pentru siguranța ta. Și, când te trezești dimineața, reintri în nebunia ei, te reacomodezi, te supui, faci tot ce ți se cere, doar să ajungi din nou întreg acasă. Între niște pereți, după niște garduri, într-o bulă socială în care auzi ce ți se pare ok pentru tine, în care ești surd, mut, orb, la ceea ce nu te odihnește, nu te motivează să revii în marele circ, în imensa brambureală.
Aseară, în Afi Cotroceni, după un film, m-am sprijinit de o balustradă și am tot scanat întreg teritoriul artificial. Mai fusesem pe acolo, mai experimentasem și în alte astfel de locații angoasa de sub un clopot alienant. M-am agățat de ce mă depășea, să văd cât de îngust sunt în spații atât de largi, să îmi calmez claustrofobia. Cum așteptam pe cineva drag, m-am focusat pe cineva drag, și am respirat adânc, am tușit, mi-am reglat pulsul, l-am verificat pe ceasul smart, eram ok. Nu voiam să privesc în jur. Am fixat o dugheană de la un etaj inferior și, fără ochelari, vedeam că nu se întâmplă nimic în jurul ei, decât vânzătoarea care tasta întruna pe telefon. Un escape după slujbă, ceva, cine știe.
Am intrat într-o budă rușinat să calc peste urmele proaspete de mop. M-am ascuns în acel paravan cu pisoar, am deschis șlițul, mi-am scos elementul evacuator, o presiune care nu eliberează decât corpul cartilaginos. M-am spălat pe mâini, am ieșit, am coborât, am fost dus prin noapte, am oprit să văd noaptea, am povestit filmul, m-am iubit cu o pisicuță, am adormit. M-a trezit un coșmar, am tras o țigară, am picat în alt vis.
O prietenă pusese un meme cu un inadaptat care se îmbracă într-o blană de urs să intre într-o vizuină lângă alți urși și să se pună la hibernare. Ar fi mișto. Dar, na, nu e fezabil. Natura mea de om e să îmi consum mica vacanță și să mă întorc între copii. Să învăț cu ei cum e mersul mai departe. Și să așteptăm iarna cu ninsori.
