privesc îndelung coloanele de bazalt și vulcanul stins de la Racoș: straturi de culori diferite, depuse în milioane de ani
și nu e nimeni să celebreze evoluția cu marele tort geologic
prelins pe suprafețe vaste, sfidând rotunjimea festivistă
cu care ne circumscriem viețile o dată pe an
și fiindcă suntem atât de infimi,
ne facem poze, surprindem fundalul
care crește doza de sublim,
ne invidiem reciproc fotogenia
și reglăm zâmbetul în selfie,
fiindcă asta înțelegem noi prin ,,frumos”: să murim veseli în cadre setate așa cum ne dorim.
pe drumul de întoarcere, excedați de apusul orbitor în parbriz
ascultam Wearing the Insight Out
și observam din mers frecvența cuiburilor de barză părăsite
lăsate ca niște coroane pe stâlpi, în gestul colectiv al abdicării
numai că păsările se vor întoarce
iar tu ai plecat definitiv.
,,I wanted to be loved for the wrong reasons
and hated for the right ones”
și mi-a ieșit mai bine decât mi-am închipuit

//

trenul te duce unde trebuie, realul glisează în urmă, fără aderență la geamul placat cu întunericul de iarnă precoce; nu se mai deschide nicio perspectivă peisagistă, se dublează scena dinăuntru, cu neoane anemice.
resimți tirania indoor, te prefaci că privești în afară la ceva ce oricum nu se vede
cu privirea fixată pe un punct abstract, creat anume de tine, să n-o ia în direcții greșite, interpretabile: spionezi sau flirtezi?
și ecranul televizorului te reflectă în cele mai nepotrivite momente, când te uiți la filme cu scene nocturne în miezul unei zile cu soare și te vezi tot pe tine, în cea mai plictisitoare ținută și stare
și-ar trebui să faci exact invers: să călătorești ziua cu trenul și să te uiți seara la filme, nu știu de ce nu schimbi odată setările, ritmurile.

//

anul se-ncheie cu zgomot de fermoar tras peste piept, peste gură, ca în procedura unui corp identificat de cineva apropiat,
inutilul bilanț – așa va fi mereu
și n-am ce face cu un déja-vu devenit reflex,
,,the year turns into air”, like always,
tu te pierzi în suprasaturație
printre brazii kitsch, luminiscenți,
ca feminitatea camuflată de cosmetice
și bijuterii în exces.

când văd atâtea imagini frumoase obținute cu calorii arse din greu,
aproape că uit de renunțări, procrastinări, marile, nerealistele așteptări
mă concentrez pe urări mai degrabă decât pe pașii neparcurși într-o zi,
aproape uit de mișcările în cerc vicios ale celor dependenți care n-au cu cine ciocni.
anul a trecut cât ai clipi, epuizat de la sine, ca un chip golit de orice expresie
gata să se recompună din nou, cine știe cum
cu aceeași inimă ingrată, supraexpusă retoric, să par un om mai adevărat, mai bun

nu știu dacă am intrat într-un nou capitol fără să ies din cel precedent,
am mers cu mai multe vieți simultan, doar una asumată-n mod conștient;
am crezut că-mi cresc stima de sine prin ieșirea bruscă din ahedonie în experiment
și-am suprapus iluzii, ignoranță pe un miez inexistent;
acum, sub introspecție ghidată competent,
arăt ca un pomelo pe care-l desfac cu greu
fără sâmbure-n mijloc, cu pulpa ținută strâns de coajă,
fiindcă și-n natură există cămașă de forță,
iar când nu ai centru, autosechestrarea te mai ține întreg.