Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Dan Perşa: Amintiri de la „Tomis”

În 1993 eram inginer geofizician de vreo opt ani, lucram la RADAR Tuzla. Era la puţină vreme după Revoluţie şi se zvonea că radarele vor fi desfiinţate, erau ruseşti şi România voia tehnologie americană, doppler. Pe de altă parte, meseria, ce ar fi fost bună în sistemul stagnant comunist (puteam să prevăd chiar şi data la care voi ieşi la pensie, deşi abia îmi începusem cariera), nu mi se mai potrivea. Nu mai ştiu de la cine am aflat că se scoate la concurs un post de redactor la revista „Tomis” şi m-am gândit: ce-ar fi încerc? Am fost lăudat pentru curaj. De fapt, erau trei posturi şi le-au ocupat, alături de mine, Florin Şlapac şi Anca Tufiş. Redacţia era alcătuită pe atunci din Constantin Novac (redactor-şef), Nicolae Motoc (adjunct), Doina Jela (o foarte bună publicistă), Sorin Roşca (cred că era în redacţie şi el deja) şi, desigur, Aura Dumitrache, secretara perfectă, pe care orice revistă şi-ar dori-o. Am lucrat în redacţia revistei până în 2003.

Nu simt tentaţia să încerc să scriu pagini de istorie literară, ci doar să redactez câteva amintiri mai mult sau mai puţin răzleţe, care să surprindă atmosfera acelor ani şi să pomenească oamenii ce au slujit revista. Motivul nu este impulsul personal, ci aflarea veştii că revista „Tomis” a revenit la viaţă. O revistă cu tradiţie se înfăţişează iarăşi în spaţiul public, după o încercare făcută cu nişte ani în urmă de Mircea Ţuglea, care a reuşit versiunea online şi, dacă dispariţia sa pretimpurie nu ar fi sabotat iniţiativa, sunt convins că ar fi reuşit să o pună şi pe hârtie. La acea vreme, Mircea scria un roman şi asta l-a făcut să privească altfel proza. Din amici am devenit curând prieteni buni şi am început să răspund solicitărilor sale de colaborare. Făcea parte dintre chiustengenii de la Cenaclul de Marţi al lui Marin Mincu, pe care de fapt Mircea îl conducea, Profesorul fiind prins în activitatea universitară. A fost un moment extraordinar: prima generaţie (bloc) de scriitori apărută la Constanţa. Ţuglea, Şoitu, Dinco, Mugur Grosu, Ileana Bâja (nu mai ştiu dacă Iulia Pană a făcut şi ea parte dintre cenaclişti), mai târziu George Vasilievici. Înainte, Dobrogea a dat doar  scriitori răzleţi. Mai în vechime Stelaru, apoi Bică Porumbescu şi, mai aprope de noi, Eugen Lumezianu, Constantin Novac, Florin Şlapac, Ovidiu Dunăreanu. Promisiunile culturale erau de acum foarte mari.

Pe lângă cenacliştii care au creat asociaţia ASALT şi s-au constituit într-o puternică grupare a scriitorilor tineri, la revista Tomis, Constantin Novac are meritul managerial de a fi înnoit permanent redacţia. Astfel că, după intrarea în redacţie a celor trei despre care deja am pomenit, au venit în redacţie Mădălin Roşioru şi, un pic mai apoi, doi şefi de promoţie, unul de la filologie, celălalt de la teologie, Alina Costea şi Carmen Raluca Şerban. Astfel că în 2003, când revista cu un program cultural strategic stabilit cu vreo cincizeci de ani în urmă şi-a încheiat menirea, şansele de a continua pe alte coordonate erau majore. Dar până să se ajungă la acest moment, să revin la perioada 1993-2003.

Constantin Novac şi Nicolae Motoc făceau parte din „vechea gardă”, erau formaţi în altă epocă şi comunicarea noilor redactori cu ei nu era întotdeauna cea mai fericită, deşi relaţiile erau amicale. După ce m-am angajat, aveam să aflu ce voia Constantin Novac de la mine. Eu eram dornic să scriu despre literatură, eseuri şi cronici, însă socotelile au fost altele şi a trebuit să mă adaptez la o publicistică de cu totul alt gen. Pe acest domeniu, despre care voi vorbi îndată, deveneam urmaşul lui Constantin Novac. El făcuse, şi îşi dorea foarte mult să ducă treaba asta mai departe cineva, publicistică legată de portul Constanţa, modelul interetnic dobrogean, arhitectura oraşului, Marea Neagră, monumentele oraşului, politica, administraţia, artele, teatrele, muzeele. Adică tot ce era legat de oraş. Până la urmă m-am adaptat şi am învăţat o meserie. Aş putea s-o transmit mai departe, chiar aici unde mă aflu, la revista „Ateneu”, în Bacău, dar nu mai există nici un tânăr interesat de aşa ceva în ziua de azi. Pe de altă parte Nicolae Motoc, ca adjunct, era mai degrabă un secretar general de redacţie. Foarte exact în tot ce făcea, aduna „materialele” şi calcula cvadraţii. Pe atunci nu se foloseau computerele şi programele de tehnoredactare. Totul se făcea cu rigla pe nişte machete 1:1. De ce zic „aduna materialele”? Erau nişte vremuri destul de ingrate. Luptam din greu să umplem un număr de revistă şi asta îi cerea o mare concentrare lui Nicolae Motoc privind urmărirea calităţii. În vreo arhivă, revistele publicate atunci trebuie că există, ele arată în regulă, dar nu poate ghici nimeni cât de dificil se făceau. Constanţa nu era, la acea vreme, un oraş în care cultura să explodeze. Chiustengenii, după ce au devenit activi, nu erau tocmai favoriţii şefilor revistei, aşa că nici colaborarea lor n-a devenit un sprijin.

Treptat, ajutorul a venit din mediul universitar, care se dezvolta tot mai puternic. Nicolae Rotund a devenit un colaborator permanent, Cristina Tamaş de asemenea. Ileana Marin, care făcea lucruri extraordinare, la început în literatură comparată, nu ţin minte să fi colaborat constant. Aşa încât Nicolae Motoc stabilise un barem pentru fiecare redactor: să aducă patru colaborări externe şi să ofere două „materiale” personale. Nu mai mult de două, pentru ca revista să nu capete un  aer de familie. Era un principiu fundamental. Altfel, cum eram pe atunci plin energie şi chef, aş fi putut să scriu singur întreaga revistă. Însă eram nevoit să mă ocup de publicistica pomenită, care nu mă prea încânta, deşi îi recunoşteam importanţa şi potenţialul. Florin Şlapac se ocupa de literatură, iar Doina Jela era un libero şi avea cele mai substanţiale contribuţii. Cam aşa era pe atunci. A apărut şi un cronicar excepţional, Evelina Cârligeanu, profesoară la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, însă nu şi-a dorit să facă o carieră. M-ar bucura să revină, deoarece criticii literari cu talent sunt rari. Dar Doina Jela s-a mutat la Bucureşti, iar Anca Tufiş a plecat peste ocean. Cred că acela a fost momentul când a revenit în redacţie Ovidiu Dunăreanu. Publicist experimentat şi prozator, a contribuit la vitalitatea revistei. Tot atunci a intrat în redacţie şi Gabriela Inea.

Când m-am angajat, sediul „Tomisului” se afla în vila fostului secretar de partid judeţean (din câte cred). Era un mediu excelent. Însă am fost daţi afară. Casa a fost revendicată de moştenitorii de drept ai celui ce fusese deposedat de ea după revoluţia proletară (mă rog, ce-o fi fost!). Astfel că am fost nevoiţi să ne mutăm, iar Constantin Novac, folosindu-se de relaţiile sale, a obţinut câteva camere într-o aripă, la mansardă, a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. Tot cam pe atunci a mai făcut o mişcare „strategică”. Pun cuvântul în ghilimele pentru că mişcarea s-a dovedit în timp nefastă. Revista intrase sub tutela CJ Constanţa, după debarasarea Ministerului Culturii de revistele culturale. Constantin Novac a mutat-o la Primărie. De ce? Ajunsese primar un prieten de-al său universitar şi a considerat că va fi mai bine aşa. N-am simţit acest bine, ba parcă s-a mai destabilizat ceva, pentru că din redactori de revistă am devenit, în carnetul de muncă, angajaţi ai Bibliotecii Judeţene. Era o şmecherie contabilă legată de plata salariilor (nu mă prea pricep la lucruri din astea). Am redevenit după o vreme iar redactori. Însă, după ce primarul prieten şi-a încheiat mandatul, a ajuns primar Radu Mazăre. Constantin Novac s-a dus într-o audienţă pentru a stabili un contact şi o convieţuire, dar Mazăre l-a primit în birou aşezat comod în fotoliu şi cu picioarele pe birou. De aici am dedus că nu va exista nici o comunicare şi nici o convieţuire.

După ce a devenit primar, Mazăre s-a gândit, printre alte mari realizări, să decapiteze şi instituţiile culturale. Din câte am auzit, la Muzeul de Arte, directoarea Doina Păuleau, doctor în istoria artei, a fost înlocuită cu un tânăr care cred că avea bacalaureatul. Şi la Muzeul de Istorie a fost înlocuit directorul. Iar la „Tomis” l-a pus pe Ion Tiţoiu, căruia nu-i convenea să aibă alături redactori experimentaţi, deşi pentru noi n-ar fi fost nici o problemă să continuăm. Florin Şlapac, şi apoi eu, ne-am refugiat la Teatrul de Balet „Oleg Danovski”, unde am făcut revista „Amphion”. Era o directoare excepţională acolo, Ana Maria Munteanu, care a adus glorie teatrului şi-a zămislit proiecte culturale importante, însă îndată ce mandatul ei s-a încheiat, a fost înlocuită. Aşa că n-am avut încotro, am fost nevoit să mă mut în Bucureşti, dar cum nu aveam un metabolism adaptat alergării prin capitală, am plecat, ajutat de Petru Cimpoeşu, la Bacău. Norocul revistei „Tomis” a fost că tânăra generaţie de scriitori, critici literari, eseişti și poeți, cea mai puternică pe care a avut-o vreodată Constanţa, era mai mult decât aptă să facă o revistă bună. Au reuşit, până la desfiinţarea ei, în 2010. Iar eu mi-am spus, pe scurt, povestea, deşi erau multe altele de povestit.

În treacăt fie amintit, romanul meu satiric Bestiarro, o justiţie poetică, după cum l-am numit uneori, este despre „epoca Mazăre”. Mi-am imaginat ce se va fi petrecut în culisele puterii administrative, astfel încât atâtea instituţii culturale au fost bulversate şi atâţia oameni de cultură au fost lezaţi. Desigur, ţinând cont că un roman satiric este un echivalent al pamfletului şi menţine zâmbetul pe buze, sper să nu-i fi fost nimănui cu supărare. 

Aşa încât salut emoţionat relansarea revistei „Tomis”, blazonul literar şi cultural al Dobrogei (apud Tudor Arghezi), sub conducerea lui Bogdan Papacostea, care a reuşit până la urmă să facă un lucru ce părea aproape imposibil.

CITEȘTE ȘI

Camelia Iuliana RADU

te pot ajunge doar cu gândul uneori visez cum ajungîn iarba de sub etajul camerei taleși arunc pietricele în geam sper ca sunetul repetat să te trezeascăsă mormăi ceva să deschizi fereastramăcar în visul meu pe sub betonul rece al blocului tăuaș zâmbimi s-ar vedea strungăreațami-ar fi teamă că vei închide fereastrasă nu intre țânțarii mai încerc o datăși încă

Citește mai mult »

Florin STROE

Lipsca O gârlă nesperată, dar limpede pefund, în care bach odată s-ar fi scăldatimund și care la perucă peștii râd? Tu,fată cu lacrimi de piatră, uite cum sedilată câmpia defrișată și Verdede paris care suferă stoic un turn denedescris peste acoperișuri datateistorist și-un stand de înghețată napoleonictrist,părea că plictiseala agață lacentură unica aventură și singurăpe tură. Totuși, să știi că

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: