Poem

să-i asculți respirația
șuierătoare, întretăiată,
să te temi și să speri, să dormi
iepurește, poate chiar să te rogi
deși n-ai învățat pâna la vârsta asta
vorbele nimerite,
să încerci să risipești frânturile
de cuvinte picurate în beznă
să aprinzi lumina și mâna
pusă streașină la ochi să acopere
ce nici în noaptea celei mai precoce
odrasle nu se poate ascunde
plâns, chiar țipăt, spin strecurat în
nodurile unei tăceri dorite
ca altădată sexul, puterea
asupra altuia, altoiul ăsta care
îți poruncește cu vocea ta,
uneori prea târziu, alteori
nesperat de devreme, ce
va urma, ceea ce a fost
și nu va mai fi, de acolo s-au sustras
deja rănile care pot încolți
și toți cei care pe furate-am dormit
și cei pe care în defileurile
presărate cu tot soiul de închipuiri
somnul ne-a secerat
ne vom scula, vom pândi
cu inima cât un purice răsuflarea,
pulsul corpului micuț de lângă noi
și de îndată vom ști.

Poem

din loc în loc mâini și picioare încârligate
din loc în loc fragmente de creieri
și-n ceața ecranului pândind, pâlpâind
îi vezi ca-n secțiune pe cei înstrăinați
ritualurile lor sunt lavă-ntărită,
piane biciuite pe ger
din loc în loc adepți ai descompunerii lente,
fiii dezmoșteniți care vor să zidească lumina
cu fețele stoarse și vorba împiedicată
din loc în loc oțel chirurgical
pentru mașinile de tocat, pentru ciocuri
din loc în loc amenințarea canonicilor
(burțile lor făcură istorie, drăguțo)
și noi cât ne mai canonim să mestecăm
cu cioturile de dinți împuțiți fâșiile
de piele smulse direct de pe os
ca de pe-o sârmă hainele sfâșiate de nuntași ale
unor miri mult prea puri pentru a
fi lăsați să se și înmulțească
din loc în loc sfinte bătute cu pietre
de ăia care salivaseră după himenul lor
din loc în loc blindate, crucișătoare, urgiile
câcâite dinaintea marelui praznic atomic
din loc în loc vagi siluete de sapienși
recrutați din noroaie, noi și iar noi
făcându-i de râs pe rechini și pe crocodili,
care nu știură, naivii, milioane de ani
că pot să sfâșie cu atâta ușurință
și ură.

Poem

De aceea nu vor să se joace cu tine ceilalți copii –
le întorci spatele şi asculţi muzica
îndrăcită care îţi întăreşte voinţa.

Știu că te-aș putea pierde.
Canistrele de gaz pe care le-am pus deoparte în beci
aşteaptă o zi naţională, o aniversare,
un botez negociat la sânge
cu toți acești soldați scurtcircuitați
ai unei emoții ce divizează.

Înțeleg imperativul de a nu ne face vânt
unul altuia de pe marginea îngustă
pe care creștem ca busuiocul sălbatic,
dar mă abțin cu greu de la gestul frivol de a
te mușca fără milă
pentru că sunt prea timid și îmi aud ciorapii-ncolțind.

La limită am putea chiar să fondăm
o așezare nouă, inconștienți și încrezători
în viitorul ce ne rânjește de la aceleași ferestre murdare
pe care Bossert le-a deschis larg înainte de a țâșni
în golul care-l curta ca ultima curvă.

Înduplecă-mă și o să mă câștigi
uită-mă și smochinii vor înflori în îndepărtatul Levant
nu te întreba la ce folosesc cleștii ăștia, important e
că supraviețuim, ceea ce
e mai mereu o impudoare și-o sclifoseală –

Până şi revolta s-a transformat într-o
placiditate dezlegată de orice iluzie,
racheta albă a aterizat, nici o profeție politică nu
mai are sens
în duhoarea asta de dezinfectant și de Bayraktar.