Poet, publicist, artist vizual și performer implicat în proiecte de activism civic, Mugur Grosu (n. 1973, Constanța) a debutat literar în „Tomis” (1990) și a fost, la mijlocul anilor ’90, membru fondator al Cenaclului de Marți. Prima sa carte, Haltera cu zurgălăi (2001) a fost girată de criticul Marin Mincu, cel care îi publicase primele texte în volum, în antologia Starea de plasmă (1999). Redactor-șef adjunct al revistei „Tomis” (2007-2008), a mai publicat un volum de publicistică, Măcelărie (2006), trei volume-experiment (în 2006, 2009 și 2013) și volumele de poezie Grossomodo (2011) și principala morengo (2021), pentru cel din urmă primind recent premiul „Cartea de poezie a anului 2021” la Festivalul „Nicolae Labiș”. Poemul „colivia” este una din piesele de rezistență ale acestei cărți, apărute în urma colaborării dintre Casa de Editură Max Blecher și H’art Gallery.

colivia

în stație la Delfinariu
era un chioșc de bilete
albastru, metalic și mic,
cu gratii peste fereastra din față
și-o fantă prin care-ntindeam monede
parcă hrănind cu ele o vietate
ascunsă-n acea colivie
ca inima-n piept.

doar vocea ei feminină răzbătea pân-la noi
și poate de-asta reveneam iar și iar
de câte ori ieșeam de la liceu,
și dacă nu-mi trebuia bilet inventam
o-ntrebare
doar s-o mai aud.

noaptea, chioșcul era ferecat cu un lacăt
trecut prin două belciuge,
cum preotul leagă prin inelele mirilor
jurămintele de iubire.

și mi-am zis:
să se lege acestea și peste zi,
am făcut rost de-o sârmă tare,
am trecut-o prin cele două inele
și-am strâns-o bine
cât ceilalți s-au înșirat în fața ferestrei
să-i distragă atenția,
apoi m-am pus cuminte la coadă
și când am ajuns în fața fantei
am început cu-ntrebările:
cum se mai simte troleul 40,
tot la Pescărie întoarce?
nu-l roade nițel invidia pe 41
care-i lăsat să ajungă până la Mamaia?
credeți că de-aia-l țin legat de cablurile alea,
să n-o ia razna?
dar tramvaiului 102 de la Faleza Nord
i-o fi mai ușor?
credeți că se mai întoarce?
cum merge el pe șinele alea și doar pe alea,
când la fiecare ceas îi apare marea în față,
credeți că nu i-a venit niciodată
să se arunce în valuri?
ce opțiuni ar mai fi?
spre Honolulu azi n-aveți nimic?
nici spre Marte?
vreau condica de sugestii și reclamații,
s-ar cuveni ca Întreprinderea de Transport în Comun
să țină cont și de nevoile noastre,
și-i chiar strigător la cer că v-au închis
aici!

și vocea din colivie creștea cu fiecare-ntrebare,
se ridica val cu val, inunda strada,
când talazurile au început să clatine chioșcul
am rupt-o la fugă.

de-atunci, ușa chioșcului n-a mai fost niciodată
închisă
pe timp de zi.
iar eu n-am mai luat bilete de-acolo,
am avut mare grijă mereu
să trec doar pe cealaltă parte a străzii.

nu știu când a dispărut chioșcul.
dar eu i-am purtat mai departe vocea în piept
ca-ntr-o colivie.
tramvaiele și troleele au dispărut de mulți ani din oraș,
poate s-au aruncat în valuri,
poate-au ajuns, în fine, pe Marte.
doar Delfinariul e încă acolo,
o colivie mai mare, metalică și etanșă
în care-au pus să înoate voci feminine învelite în piele
de cetacee.
de câte ori trec pe-acolo am grijă
să fiu de cealaltă parte a străzii
și sper din toată inima ca vocile alea
să se ridice în valuri,
să se facă talazuri,
să se reverse peste întregul oraș,
să-l inunde,
și lacătul ruginit al lunii să ne închidă pe toți
în acea mare apă metalică, poate albastră,
ca într-o colivie